Poveste pentru trezit adulţii
La scurt timp după realizarea acestui articol, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC), din cadrul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, a trimis o notă asociaţiei non-guvernamentale "Salvaţi Copiii", cerînd detaliile unui caz de exploatare de minori, semnalat de aceştia, de nenumărate ori pînă atunci, autorităţilor, fără nici un rezultat, dar care, în urma interviului acordat Dilemei vechi, se pare că a ajuns, în sfîrşit, şi la urechile guvernamentale. Cu alte cuvinte, cine păzeşte "drepturile copilului" în drumul lor de la hîrtie, înspre stradă? Cum numărul copiilor străzii creşte parcă direct proporţional cu înfiinţarea de instituţii şi organizaţii pentru rezolvarea problemei lor, unde este, de fapt, protecţia copilului? Directorii de cămine şi cei care lucrează în domeniu se spală pe mîini, spunînd că minorii sînt cei care fug de orfelinate; cît de adevărată este o asemenea afirmaţie? Şi cît de "constructiv" este ridicatul temeinic din umeri? Copiii nimănui? Abuzul în propriile familii. Abuzul în instituţii. Sărăcia şi lipsa intervenţiei serviciilor sociale. Lipsa unor mecanisme care să pună în aplicare legea. Toate au dus, în timp, la creşterea numărului copiilor care trăiesc şi muncesc în stradă. Conform unor statistici ale asociaţiei "Salvaţi Copiii", în prezent, în România sînt aproximativ 5.000 de copii ai străzii, 2.000 în Bucureşti. Dintre aceştia, 1.500 provin din familii, iar 500 din instituţiile de protecţie a copilului. Datele unui studiu asupra muncii copilului arată că peste 70.000 sînt implicaţi în diferite forme de muncă. În mediul rural, 70% dintre copiii cu vîrste cuprinse între 6-14 ani, consideră munca un lucru firesc. Obligaţiile lor zilnice încep de la gătit, hrănirea animalelor, la curăţarea grajdurilor sau diferite munci agricole. Un studiu al ILO IPEC şi "Salvaţi Copiii", privind situaţia copiilor străzii care muncesc în Bucureşti, arată că 44% dintre aceştia cerşesc; restul spală maşini, vînd ziare, încarcă sau descarcă mărfuri, colectează mărfuri reciclabile. Mai mult de jumătate nu au zile libere, o treime muncind şi cîte 8 ore pe zi (numărul de ore variază între 4 şi 10). Mulţi dintre aceştia nu merg la şcoală: 62% au abandonat şcoala, 25,3% dintre cei care mai merg la şcoală lipsesc, în mod frecvent, pentru a munci, iar peste 19,3% nu au fost niciodată şcolarizaţi. Majoritatea suferă de boli de piele, TBC sau hepatită. Starea lor de sănătate este periclitată încontinuu de condiţiile în care trăiesc. Viaţa le e permanent în pericol, majoritatea declarînd abuzuri zilnice (insulte 63%, bătaie 49%), fiind şi potenţiale victime ale exploatării sexuale şi traficului cu fiinţe umane. Luptători non-guvernamentali La capitolul "vorbe pe hîrtie" sîntem, din nou, cei mai tari din zona aspirantă la UE. Practica însă ne cam omoară. Doamna Gabriela Alexandrescu - preşedinte executiv al asociaţiei "Salvaţi Copiii" - îmi spune despre mecanismele de aplicare ale legii cum că ele ar exista ca instituţii, dar se poartă de parcă n-ar fi. "Nu avem încă îndeajuns de mulţi oameni formaţi care să lucreze în domeniul protecţiei copilului; uneori avem impresia că cei care lucrează în acest domeniu încă nu-şi conştientizează menirea; dilema mea este dacă o fac pentru a promova copilul sau pentru a-şi promova sieşi nişte job -uri..." "Poliţia se teme să intervină" Pe undeva, prin vecinătatea zonei Răzoare, există o curte unde roiesc toate vîrstele inocenţei, de la 7 înspre 16, 17 ani. De acolo însă nu răzbat chiotele vesele ale copilăriei. Acolo nu se joacă şotronul. Băieţii nu bat mingea, iar fetiţele nu joacă elasticul, pentru că acolo se desfăşoară o întreagă industrie de exploatare a minorilor. Doamna Alexandrescu îmi spune, descriindu-mi o afacere gen "Filantropica" şi pe o doamnă patroană, stăpînitoarea sufletelor candide, că acea curte ar fi de fapt o fabrică pe bandă de mici cerşetori, spălători de parbrize, mînă de lucru ieftină în aprozare sau la săpat şanţuri. "Am semnalat cazul de nenumărate ori... De trei ani tot solicităm ajutorul cuiva, sperînd să se facă ceva în legătură cu asta. Am încercat pe cont propriu, dar ca ONG, fără sprijinul guvernamental, nu putem realiza mare lucru. Pînă acum n-am reuşit nimic, iar cînd am solicitat ajutorul Poliţiei, pentru a desfiinţa acel focar, Poliţia a zis că îi este frică să intervină..." "Protecţia Copilului" - o instituţie pasivă "Protecţia Copilului" nu intervine decît în clipa în care este sesizată; dacă primeşte un dosar, o solicitare sau o plîngere. "Serviciile Sociale nu sînt făcute pentru oameni cu muncă de birou, care stau şi aşteaptă ca cineva să depună o plîngere, ele trebuie să fie cele care preîntîmpină apariţia unor asemenea cazuri. Este şi mai greu, şi mai costisitor să cuprinzi nişte oameni în asistenţă socială, în loc să previi apariţia acestor cazuri." Dacă nu există o terţă parte care să tragă de mînecă "Protecţia Copilului", nu se prea întîmplă nimic. Însă cît de mult trag de mînecă românii, autorităţile? "Din păcate nu sîntem obişnuiţi să intervenim; poate şi pentru că atunci cînd cineva semnalează un abuz, de cele mai multe ori nu se întîmplă nimic..." Vorbind de autorităţi, vorbeşti totodată şi de birocraţie, şi de neimplicare; doar pentru a depune o plîngere, trebuie să faci, în primul rînd, un drum pînă la Poliţie, Serviciile Sociale sau "Protecţia Copilului", s-o înregistrezi, după care să aştepţi frumos acasă pînă vine un grup de inspectori să verifice veridicitatea plîngerii... de abia după aceea încep - dacă încep - investigaţii etc., etc... Relaţia cu Guvernul Despre relaţia cu autorităţile statului aflu că sînt destul de tensionate; deşi declară că lucrează cu societatea civilă, Guvernul nu sprijină organizaţiile, obligînd astfel foarte multe ONG-uri să-şi închidă porţile. Asta în contextul în care Guvernului îi revine partea "albă" a sistemului, adică promovare de legi etc... iar spaţiului non-guvernamental - munca în teren. "Faptul că mergem periodic la Comitetul Naţiunilor Unite şi prezentăm rapoarte cu situaţia din România nu rămîne fără consecinţe... după aceste rapoarte cam un an de zile nimeni de la Guvern nu mai vorbeşte cu noi." Planurile viitorului sună bine Despre rapoartele "Salvaţi Copiii", cele cauzatoare de tăceri supărate la Guvern, domnul Bogdan Adrian Panait , preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului din cadrul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, declară că, într-adevăr, are unele rezerve. "Prin 1998 aceştia au reprezentat un raport naţional, cu date luate mai mult din judeţe din nordul Moldovei şi din articolele din presă; de aceea am unele îndoieli." (N. red.: După realizarea acestui articol, preşedintele executiv al asociaţiei "Salvaţi Copiii" - România a ţinut să menţioneze că în 1998 a fost elaborat un "Studiu Naţional" privind situaţia copiilor străzii, dar că acesta s-a făcut pe baze reale, avînd printre consultanţi chiar pe domnul Bogdan Adrian Panait.) Din punctul de vedere al Statului, situaţia nu pare atît de gravă; scade drastic numărul copiilor străzii (de unde non-guvernamental se atingea o cifră de 1.500-2.000 la nivelul Bucureştiului şi 5.000 la nivel naţional, guvernamental există doar 500 în Capitală, 1.500 în rest). Nici "exclusivitatea" fenomenului în România nu mai este atît de exclusivistă. Şi ţările vecine au probleme - mi se spune - nu numai noi, iar, dacă e să ne uităm mai departe, în toate ţările există homeless , oameni fără adăpost. ...Prinsă sau nu în statistici, realitatea copiilor străzii există. A celor exploataţi prin muncă, de asemenea. Ce se face pentru ei, concret, la ANPDC din bulevardul Magheru, cu steagul României înfipt la intrare? "Mă bucur că îmi puneţi această întrebare, foarte mulţi, inclusiv colegi sau oameni politici cred că nu facem nimic. În primul rînd, sîntem o instituţie atipică. Putem spune că respectăm standardele europene şi ca personal, şi în ceea ce priveşte calitatea personalului. Nu avem subdiviziuni în teritoriu, deci Direcţia de Asistenţă Socială sau Protecţia Copilului nu sînt ale noastre, aparţin consiliilor judeţene. De aceea, misiunea noastră pare foarte grea în acest context." În continuare, misiunea Autorităţii mi se dezvoltă mai mult pe axa viitorului. Se elaborează standarde - "avem standarde pentru aproape toate serviciile" -, se restructurează sistemul - "restructurăm sistemul; anul acesta, de exemplu, ne-am propus să înfiinţăm servicii comunitare în toate comunităţile locale mici, servicii care, în momentul de faţă, lipsesc", se elaborează proiecte şi se caută o mai mare implicare a societăţii civile - "vrem să elaborăm un cadru normativ prin care să dăm posibilitatea furnizorilor de servicii, cum sînt autorităţile locale, să angajeze servicii ale organismelor non-guvernamentale, propunîndu-ne ca pînă în 2008 circa 40% din actualele organisme să fie contactate". Se fac inspecţii şi se descoperă centre de primire, construite acum doi ani, cu bani de la Banca Mondială, închise sau "reprofilate". "Am cerut şi celor de la Banca Mondială, şi celor de la sector să-mi dea toată documentaţia necesară; vreau să aflu ce s-a întîmplat şi să convoc o întîlnire între cele două părţi, pentru că mi se pare absurd să ai aceste centre şi să stea închise." ...După ce mai aflu de niscaiva planuri de viitor (viitoare programe pentru familiile care locuiesc în stradă, un proiect care va sprijini construirea de centre pentru comunităţile locale şi formarea de echipe stradale, un plan care prevede înfiinţarea unui centru de coordonare pentru copii, un telefon şi un serviciu permanent pe fiecare sector) a trebuit să întreb dacă, înotînd printre atîtea planuri şi scheme de viitor, nu vi se pare totuşi că totul se mişcă foarte încet? ...Ba da... Dar, laolaltă cu afirmaţia mi se dă şi motivul. Este foarte greu - mi se spune - de intervenit în aceste situaţii. Pe de o parte, ONG-urile care lucrează în stradă, nu au interesul imediat să ia copilul de acolo (aici mi se confirmă bănuiala cum că existenţa unui copil în stradă motivează şi existenţa unui ONG); pe de altă parte, mi se spune că, fiind foarte greu să stabileşti un contact cu lumea lor, cînd o faci, este mai bine să menţii acel contact în stradă, copilul devenind astfel un insider în mediul lui: "Eu am fost în canale şi vă spun că nu este chiar aşa de uşor; nu oricine poate intra acolo să stea de vorbă cu ei". La final, vina străzii cade uşor, uşor şi pe umerii celor din stradă... "Se află o mamă cu un copil în Piaţa Charles de Gaulle, la semafor. Nu au casă; o întreb de ce nu se duce într-un centru maternal; îmi răspunde că acolo nu mai sînt locuri. Ceea ce e fals. La fel şi în cazul copiilor; îţi cer bani, zicîndu-ţi că le e foame; dacă îi întrebi de ce nu se duc la centrele destinate lor, spun că acolo sînt bătuţi. Ăsta este însă un mit, o scuză. Unii preferă strada pentru că li se pare că sînt mai liberi; vorbind de copiii străzii, vorbim despre nişte copii foarte activi. Într-un centru trebuie să se supună unui anumit program, iar ei nu pot sta pe scaun să se uite la televizor."
