Minunea de la Feteşti
Organizaţia "TREBUIE" nu este prea vizibilă: ca să dai de ea, e necesar să fii informat dinainte, pentru că e ascunsă printre blocuri, în sediul unei foste creşe. Dana Schnel, preşedinta ei, s-a hotărît s-o înfiinţeze în 2002, dintr-un motiv personal: este mama unei fete cu handicap gradul 1, cel mai grav cu putinţă. Pentru fiica ei, la momentul respectiv, pe vremea lui Ceauşescu, nu s-a putut face nimic. Pînă-n clasa a IV-a a învăţat la o şcoală normală. Apoi nu a mai făcut faţă. În anii următori, dna Schnel a încercat încadrarea ei într-o clasă specială: de acolo, "copilul a ieşit călcat în picioare şi cu un tratament administrat total eronat: ce-i dădeam eu într-un an, a înghiţit acolo într-o lună, pentru a evita conflictele". Modelul ei este acelaşi cu al mai multor persoane care au înfiinţat ONG-uri: motorul personal. Sau, mai tranşant spus, al exasperării personale în faţa neputinţei de a rezolva problemele cuiva apropiat, pe căi normale, legale şi limpezi. Termenul de "exasperare" poate căpăta, în acest context, o conotaţie nu numai pozitivă, ci şi constructivă: persoanele întreprinzătoare şi ajunse la limita posibilităţilor existente pot, dinamizate de această stare, să întreprindă ceva nou, care - speră ele - va rezolva sau măcar îmbunătăţi situaţia lor, dar va schimba şi sistemul. Principiul pe care acest tip de iniţiative par să funcţioneze, este unul de la particular la general, dar, în mod evident, benefic şi mobilizator pentru societate: găsind o soluţie problemei tale, perpetuezi modelul, şi pentru alte situaţii similare. Poate că tocmai acest mecanism stă la baza creării unei societăţi civile reale. Dna Schnel, modestă de felul ei, consideră că, pentru a face aşa ceva, trebuie să fii sufletist şi să ai vocaţie. Nu-ţi trebuie neapărat pregătire de specialitate; a întîlnit destui specialişti care nu păreau să înţeleagă deloc problemele celor cu dizabilităţi: "Este inadmisibil ca, ducîndu-te cu copilul cu handicap gradul 1, care e tot timpul agitat, la Comisia de expertiză, psihologul de acolo să-ţi spună: ŤIeşi, mămico, afară, şi stăm de vorbă cînd se linişteşte»". Ea însăşi, funcţionară la CFR, este cît se poate de sufletistă: legislaţia şi restul, le-a învăţat din mers, de nevoie. "TREBUIE" - organizaţie pentru copii şi adulţi cu nevoi speciale - şi-a început activitatea în 2002. Dna Schnel a bătut, pur şi simplu, pe la mai multe uşi, pentru a realiza şi în Feteşti un centru care să ocrotească copiii cu dizabilităţi. Li s-a dat un sediu: în clădirea destinată unei creşe, etajul 1 era nefolosit (nimeni nu s-a gîndit cum pot ajunge cei cu probleme locomotorii acolo...). Centrul de zi s-a putut constitui cu o finanţare a Fondului Român de Investiţii, şi sala de kinetoterapie, cu o alta, de la fundaţia "Smile". O sursă de venit pentru familie... Dna Schnel ne descrie diversele etape ale luptei pentru înfiinţare - căci tot proiectul poate fi considerat o bătălie cu mentalităţi depăşite, prejudecăţi şi interese: "La o întîlnire pe care am avut-o cu părinţii, gîndindu-mă ce trebuie să fac, am rămas uimită că aceşti oameni nu s-au gîndit niciodată la recuperarea copiilor lor. Tot timpul erau interesaţi de ajutoarele din partea statului. Întrebările de la întîlnire au fost: dacă ofer ajutoare, dacă le ofer posibilitatea să se angajeze, dacă, venind aici, copiii primesc un surplus la alocaţie. Dar nimeni nu m-a întrebat dacă există vreo posibilitate ca acei copii să se recupereze într-o oarecare măsură". Trist, dar adevărat: în multe familii, persoanele cu dizabilităţi reprezintă o sursă de venit. În momentul în care acea persoană ajunge la un grad de recuperare - explică dna Schnel - multora dintre membrii familiei le e teamă că pierd ajutorul de la stat, şi sistează venirea la centru. Alte familii îi folosesc la muncile cîmpului pe tinerii cu dizabilităţi, deşi suferă de un handicap gradul 2: mentalitatea este, probabil, că astfel îşi justifică mîncarea pe care o primesc. La respectiva şedinţă din 2002, doar două persoane au fost interesate de iniţiativa dnei Schnel, dar nu erau genul de oameni care să te împingă să faci ceva - îşi continuă povestirea interlocutoarea noastră. Aşa că tot ea s-a descurcat, bătînd pe la diverse uşi în domeniu: organizaţia naţională "TREBUIE" i-a acceptat ca filială independentă. Metode de supravieţuire Din 2002 încoace, "TREBUIE" s-a chinuit să supravieţuiască prin proiecte proprii, nimeni n-a oferit spontan vreo sponsorizare. Dana Schnel a învăţat să umble de colo-colo pentru a "cerşi" finanţări. Aşa a reuşit să colaboreze cu Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap, cu Ministerul Muncii, cu United States Agency for International Development (USAID), din nou cu Fondul Rom
