Manager la mop

Afacerea de familie a doamnei Izaura O chema Izaura, era bătrînă şi arsă de soare, purta fuste colorate şi papuci şi stătea ca un cerber în faţa singurei toalete de pe plaja din Vama Veche. Se întîmpla acum vreo 15 ani. Cînd la Vamă erau iţite doar cîteva terase de Doamne-ajută, iar toalete erau doar tufişurile de mărăcini. Doamna Izaura era de acolo, din Vama sat, şi asta a fost ideea ei. Target-ul iniţial pe care şi-a dezvoltat afacerea era alcătuit din turistele care se jenau de mărăcini. Aşa că a dezvoltat un business local: o budă încropită pe plajă, cu care se lăuda, mai ales pe seară cînd o lua pe rachiu. Fuma fără filtru şi era mereu supărată. Încruntată. Te măsura din cap pînă în picioare, cu un aer superior. De ea nu trecea nimeni dacă nu cotiza. Nu făcea opere de caritate, dacă voiai condiţii, trebuia să plăteşti. Se mai întîmpla uneori ca vreun rebel să înceapă o revoltă: "mă scap pe mine şi n-am banii la chiloţi", spunea precipitat, dînd să treacă săgeată pe lîngă cerber. Atunci doamna Izaura se ridica. Şi se tot ridica ţipînd: "Nelule, vino că iar e unu’ nervos". Iar Nelu apărea de nu ştiu unde, un Nelu de doi pe doi, pe post de bodyguard, cu maiou de plasă, crucifix la gît şi ghiuluri multe pe degetele bronzate. Şi mi ţi-l lua Nelu pe nervos de beregată, de nu mai avea, instantaneu, nervosu’ nevoie de intimitatea budei. Accesul nu era deloc ieftin: fiind singura de pe plajă, buda nu avea concurenţă, aşa că spărgea piaţa: zece mii simplu, cinşpe dacă voiai cu lux, adică şi un pătrăţel de hîrtie (fostă igienică). Doamna Izaura se sprijinea toată ziua plictisită cu un cot de masă, cu privirea spre budă şi spatele spre plajă. Rezista în poziţia asta strategică ore întregi, cu stoicismul unui om de afaceri. Îi spuneai ce vrei, simplu sau cu hîrtie, iar atribuţiile Izaurei erau datul din cap înspre farfurioare şi oftatul prelung, dacă nu aveai bani ficşi (atunci mai trebuia să mişte mîna pînă în buzunarul şorţului, să scotocească după rest) şi te lăsa să treci. Uneori mai adormea, biruită de soare, dar n-am auzit pe nimeni lăudîndu-se că ar fi trecut de ea fără să plătească. Retroactiv, şi în termeni moderni, doamna Izaura era un adevărat (şi poate printre primii) manager de toaletă. Învîrteala de trei milioane (şi ce-o mai pica...) E voinică, are sîni voluptuoşi şi braţe puternice. Poartă maiou decoltat şi pantaloni de trening, peste care stă încins un şorţ cu buzunare mari. Din părul lung şi aspru, decolorat, pe care îl ţine prins într-un coc la spate, se văd doar şuviţe rebele, iţite de sub un batic. Are 45 de ani, dar pare mai în vîrstă: "necazurile" - îmi spune, oftează şi face o pauză de ţigară. Tanti Dora (pentru că mai toate femeile de serviciu sînt tanti) îi ştie pe toţi vecinii, ştie ce învîrte fiecare şi se învîrte şi ea după ce pică de la ei. Pentru că "familie mare, renumeraţie mică". Programul ei începe din zori, de la cinci. O ia de la prima scară, de la ultimul etaj. Cară o găleată de apă de la ghenă, o umple cu detergent şi începe aşa, încet, să învîrtă mopul pe treptele scărilor de la bloc, răspîndind un miros înţepător de detergent ieftin pe sub pragurile apartamentelor - că doar n-o cumpăra Ariel, din banii de la administrator. Este femeia de serviciu. Asta a fost toată viaţa ei. Şi pe vremea lu Ceauşescu, tot aşa. Numai că pe atunci era tovarăşă, acum e doar tanti. Au dat-o afară după Revoluţie, cînd s-a privatizat farmacia unde lucra şi patronii au adus oameni noi. A muncit pe urmă într-o piaţă, dar acolo nu-i plăcea. Mizerie multă şi ţigănie, iar salariul... care salariu? pentru că banii îi primea pe şestache. Uneori mai mult, alteori mai puţin. Nu zicea nimic pentru că aşa s-a obişnuit. Cu ce pică. Nu avea carte de muncă, lucra la negru şi aflu ce vis frumos este pentru unii să aibă cartea de muncă. De ce nu s-a dus niciodată pe la firmele mari? Pentru că nu se pricepe. Nu ştie. Se duce unde e primită. Nu cunoaşte pe nimeni şi habar n-are de unde să înceapă. Pentru ea nu există Internet sau mobil. Se uită la TV, dar cam atît. În rest spală, calcă, face mîncare, mai face mici servicii vecinilor şi mai primeşte cîte o sută, două pentru aruncat fiare vechi (are ea o afacere cu ţiganii), pentru spălat de covoare la ghenă etc. Unii vecini o salută. Alţii trec pe lîngă ea, ferindu-şi genţile sau servietele. Să nu o atingă. E mai obişnuită aşa şi mereu se dă din faţa lor, bombănind, dar în surdină, pentru că deşi puţin, pentru unii trei milioane înseamnă mult. Plus învîrtelile şi ce-o mai pica. Programare la menajeră "Alo, tanti Coca, aţi avea timp şi de mine, săptămîna asta? Că am musafiri..." Tanti Coca se descurcă. Mai tot timpul. Cînd n-ai "spate", trebuie să te ajuţi singură. A muncit în tinereţe la APACA, o maşină i-a retezat un deget şi a putut să se pensioneze. Ar mai fi putut munci, dar şi-a dat seama că e mai în avantajul ei să primească pensia şi, pe lîngă, să mai facă mici treburi. Majoritatea casnice. Tricotează şi croşetează ca nimeni alta şi, fiind încă în putere (are 56 de ani), are mare căutare ca menajeră. Îi place să-şi spună menajeră, deşi acum cîţiva ani era femeie de serviciu pe scara unui bloc. Dar acum nu se mai ocupă cu aşa ceva. Acum stau clienţii coadă la ea şi ea decide pe care să-i "asiste". Îi sortează, pentru că îşi permite luxul: i s-a dus buhul. Azi e greu să găseşti o menajeră cinstită care să şi facă treabă. Ea pe asta se bazează, că nimeni nu-ţi dă nimic pe gratis. E mereu veselă şi pare că nu are nici o tristeţe. Vorbeşte mult şi problemele le minimalizează pînă la superficial. Nu înţelege bogătaşii deprimaţi. Dacă ar avea ea bani... dar nu are, aşa că de ce să plîngă după luna de pe cer? În schimb, cîntă, rîde, îi place să facă mîncare, să spele vase, să dea cu aspiratorul şi nu are complexe sau mai ştiu eu ce, pînă la urmă nu e nici menajeră, nici femeie de serviciu, e o femeie pricepută să ţină o casă, care scoate şi bani din ce ar trebui să fie treburi exclusiv de femeie.