Închisori fără aer

Mai toate puşcăriile din România au astăzi site-uri de prezentare pe Internet pe care se succed fotografii colorate în care apar săli de mese moderne şi curate, camere cu paturi şi măsuţe aproape ca la hotel, săli lucitoare de duş, terenuri de sport, cabinete stomatologice, capele pictate, grădini cu flori, săli de lectură şi biblioteci pline de cărţi. Seamănă cu site-urile de prezentări turistice. Dar, ca şi în cazul unor reclame turistice, închisorile din spaţiul virtual sînt una, iar realitatea e cu totul alta. Deşi în ultimii ani penitenciarele s-au mai descongestionat, ele nu respectă încă nici pe departe standardele europene în domeniu. Acestea prevăd că fiecare persoană închisă ar trebui să beneficieze, în spaţiul de detenţie, de un volum de aer de 8 metri cubi. Normele româneşti acceptă doar 6 metri cubi, dar reprezentanţii Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului - Comitetul Helsinki (APADOR-CH) spun că nici aceştia nu sînt decît pe hîrtie. După o serie de inspecţii prin închisori, Nicoleta Popescu de la APADOR-CH spune că administraţia penitenciarelor măsoară acest volum adăugînd la socoteală culoarele şi încăperile destinate gardienilor şi alte spaţii în care nu stau deţinuţi. După părerea ei, spaţiul real care revine unui deţinut în cele mai multe cazuri este mai mic de patru metri cubi, adică sub pragul critic la care în Occident se dispune închiderea penitenciarului pentru că se consideră că poate deveni un focar de îmbolnăvire. În unele puşcării din România, nu există însă nici săli de mese propriu-zise, iar după cum se exprimă cei care cunosc situaţia: în timp ce mănîncă, deţinutul din patul de sus îşi ţine picioarele atîrnate în dreptul farfuriei deţinutului din patul de jos. Activiştii pentru drepturile omului spun că pe cei de afară ar trebui să-i intereseze respectarea unor condiţii elementare de viaţă ale celor închişi, măcar şi pentru faptul că în caz contrar, în închisori s-ar putea produce boli transmisibile şi în afară. Conducerea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (ANP) recunoaşte că lipsa de spaţiu e o mare problemă, iar secretarul de stat la Ministerul Justiţiei, Gheorghe Mocuţa, atrage atenţia că singura soluţie este construirea de penitenciare noi. Directorul general ANP, Marius Iosif, vorbeşte despre posibila construire a unui penitenciar după sistemul spaniol, cu o singură clădire care să cuprindă toate spaţiile necesare unei închisori moderne şi în care toate activităţile să poată fi standardizate. El spune că, la ora actuală, cele mai multe închisori sînt un fel de barăci "de tip gulag". Pe de altă parte, prin ţară mai există şi închisori construite de mai bine de o sută de ani, cum ar fi cele de la Miercurea Ciuc sau Tîrgu Mureş. Situaţia proastă de astăzi a închisorilor poate fi considerată însă de-a dreptul excelentă în comparaţie cu cea de acum cîţiva ani. Senatorul György Frunda, preşedinte al Comisiei pentru drepturile omului, îşi aduce aminte că acum zece ani se punea problema unei organizări în sistemul penitenciar aşa încît într-un pat să stea maximum doi deţinuţi (şi nu trei, aşa cum se întîmpla deseori). Acum s-a ajuns la situaţia fericită în care fiecare deţinut să poată sta singur în pat (numărul de paturi din puşcării este ocupat într-o proporţie de circa 70%). "Realizarea" se datorează însă, în cea mai mare măsură, "emigrării" masive a răufăcătorilor din România în alte ţări ale Uniunii Europene, fapt recunoscut neoficial chiar de responsabilii din Ministerul Justiţiei. Reîntoarcerea eliberaţilor condiţionat Unii parlamentari îşi pun problema modificării legislaţiei privind eliberarea condiţionată a condamnaţilor, aşa încît recidiviştii şi cei care au comis infracţiuni grave să nu mai poată fi eliberaţi înainte de termen. Senatorul György Frunda explică şi că, în închisori, instituţia eliberării condiţionate poate fi folosită pentru şantajarea deţinuţilor: "Oricînd, un agent de pază sau un director de penitenciar poate să-i spună unui deţinut: ai grijă, că dacă nu te porţi cum vreau eu sau dacă nu-mi dai cutare informaţie, nu mai ajungi să fii eliberat condiţionat". Senatorul îşi aminteşte că şi înainte de 1989 deţinuţii puteau fi eliberaţi mai repede dacă deveneau informatori ai miliţiei. El crede că în momentul de faţă asistăm la falimentul instituţiei eliberării condiţionate aşa cum este ea prevăzută în legislaţia actuală, pentru că aproape două treimi din deţinuţii eliberaţi condiţionat se întorc în puşcării. György Frunda crede şi că cei condamnaţi pentru furturi din locuinţe (un tip de infracţiune în creştere) nu ar trebui să mai aibă dreptul la eliberare condiţionată pentru că experienţa demonstrează că e vorba de o categorie de infractori periculoşi care sînt oricînd pregătiţi pentru acţiuni violente, dacă sînt surprinşi. Munca şi "universitatea" Legea 275/2006 statuează patru categorii ale regimului de detenţie din România: deschis, semideschis, închis şi de maximă securitate. Reprezentanţii APADOR-CH spun că teoretic împărţirea e bună, dar că în practică aceste categorii nu se respectă. Ei atrag atenţia că nu se poate explica, de pildă, de ce unii deţinuţi care au regim semi-deschis (şi au dreptul, potrivit legii, să circule neînsoţiţi în interiorul penitenciarului) sînt încuiaţi în celulă, situaţie despre care reprezentanţii organizaţiei au aflat deseori în inspecţiile pe care le-au făcut prin penitenciare. O altă problemă pe care ei o semnalează este aceea că deţinuţii din multe penitenciare nu pot presta munci, aşa cum ar avea dreptul. Cei din sistemul deschis (persoane condamnate la cel mult un an de închisoare) au dreptul să presteze munci în afara penitenciarului, chiar nesupravegheaţi. Activiştii pentru drepturile omului cred că de vină ar fi administratorii închisorilor care nu sînt în stare să încheie contracte cu firme şi să asigure condiţii pentru ca deţinuţii care doresc să poată presta diverse munci. Aceasta, în condiţiile în care mulţi dintre ei preferă să lucreze, decît să stea închişi în celule, şi în situaţia în care există o cerere destul de mare de forţă de muncă. (Deţinuţii care muncesc au dreptul să păstreze 30% din veniturile pe care la obţin şi din aceşti bani îşi pot cumpăra diverse produse de la chioşcurile care se află în interiorul închisorilor.) Alt gen de activităţi de care, teoretic, deţinuţii pot beneficia îl reprezintă cursurile şi programele educative. Cei de la APADOR-CH atrag din nou atenţia însă că prea puţini din cei închişi ajung să beneficieze de asemenea programe pentru că, de obicei, la acestea sînt selectaţi, mai mult de formă, doar cîţiva deţinuţi cu comportament ireproşabil şi care nu pun nici un fel de probleme cadrelor. În aceste condiţii, reprezentaţii organizaţiei spun că nici nu poate fi vorba despre o educare în scopul reintegrării ulterioare în societate a celor care chiar au nevoie de aşa ceva. Pe de altă parte, la programele de alfabetizare se pare că se înscriu chiar şi mulţi care ştiu să scrie şi să citească. Ei speră că astfel vor fi mai bine văzuţi, că vor fi consideraţi ca avînd o conduită bună, ceea ce poate contribui chiar şi la o eliberare înainte de termen. Cu alte cuvinte, participarea la un curs de alfabetizare poate să dea bine la CV-ul de puşcăriaş, motiv pentru care mulţi se declară analfabeţi. Şi mai mulţi învaţă însă lucruri pe care le consideră mult mai "utile" pentru viitorul lor în mijlocul societăţii, adică află de la ceilalţi noi tehnici de a fura, ponturi din afara închisorii şi aşa mai departe. Motiv pentru care multe închisori continuă să aibă renumele de "universităţi". Pachete cu droguri Un ordin recent limitează tipurile de pachete care pot fi primite de deţinuţi de acasă. Aceştia nu mai pot primi mîncare gătită, ci doar produse cumpărate de la magazin şi care se află în ambalajul original nedesfăcut. Administraţia penitenciarelor motivează măsura prin intenţia de a reduce pătrunderea drogurilor în puşcării. Cantităţi tot mai mari de droguri au intrat în ultimii ani în închisori şi tot mai mulţi deţinuţi au devenit dependenţi de ele. Administratorii spun că modul cel mai frecvent în care sînt introduse aceste droguri este în pachetele cu mîncare, în locuri dintre cele mai neaşteptate, de exemplu în ochii unui peşte. Gardienii nu au capacitatea de a le depista la controale. Intenţia este ca pînă în 2009 să fie interzise toate tipurile de pachete. Activiştii pentru drepturile omului spun însă că încercarea de combatere a traficului de droguri în închisori nu ar trebui să justifice interzicerea dreptului la pachet, în condiţiile în care unii deţinuţi nu-şi pot suplimenta alimentaţia decît prin ce li se găteşte acasă. Una dintre soluţiile pe care autorităţile vor s-o extindă este aceea a externalizării unor servicii, printre care alimentaţia sau asigurarea curăţeniei din penitenciare. Aceste activităţi ar urma să fie date în sarcina unor firme particulare, condiţii în care se presupune că deţinuţii nu vor mai avea nevoie de hrană suplimentară primită de la cei de acasă. Un experiment privind externalizarea serviciilor de "catering" se desfăşoară la penitenciarul Gherla. După cum spune secretarul de stat Gheorghe Mocuţa, din ideea externalizării unor asemenea servicii, multă lume a înţeles că urmează ca penitenciarele să fie privatizate. Instabilitatea Marius Iosif, judecător de profesie, a devenit director general al Administraţiei penitenciarelor în septembrie anul trecut. El observă că pînă acum nimeni n-a părut interesat să construiască o strategie pentru sistemul penitenciar din România. Pînă şi regulamentul de pază al închisorilor este vechi de 30 de ani. Nici un director al administraţiei n-ar fi făcut nimic concret pentru a-l schimba, dar cei mai mulţi s-au plîns periodic, în faţa comisiilor parlamentare, de vechimea lui, deşi modificarea acestuia ţine de structurile administrative. Marius Iosif spune că nici legile şi nici deciziile administrative de pînă acum n-au fost bazate pe o strategie, pe un plan de perspectivă, motiv pentru care n-a existat destulă stabilitate, iar funcţionarea întregului sistem a fost mereu prea dependentă de ideile celor care s-au perindat la conducerea ministerului sau a administraţiei. Un document strategic a fost elaborat în 2006, dar directorul actual spune că la redactarea lui n-au contribuit specialişti şi, în plus, au apărut ulterior legi referitoare la executarea pedepselor, deşi ordinea logică ar fi fost invers. Marius Iosif spune că el ar dori să iniţieze o asemenea strategie. Pînă atunci însă, doreşte măcar să dubleze numărul psihologilor din închisori. Acesta e foarte mic faţă de numărul de deţinuţi (în medie, un psiholog trebuie să se ocupe de 350 de deţinuţi). În acelaşi timp, directorul vrea să mai reducă personalul de pază, ale cărui efective nu i se par întotdeauna justificate.