Feţele căzute şi privirile nesigure
Nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată cînd mergi în străinătate, îi recunoşti din prima pe compatrioţii tăi. Chiar dacă nu vorbesc româneşte, chiar dacă nu poartă tricouri promoţionale cu Evenimentul zilei, European Drinks, Romtelecom sau un alt brand românesc, chiar dacă sînt acolo de mai multă vreme şi au căpătat un aer oarecum occidental. La un moment dat, un scriitor de-al nostru stabilit în Canada sesiza că este vorba despre "moaca de român". O "moacă" care, fără să aibă ceva particular, mai degrabă ştearsă şi comună, îţi aminteşte în permanenţă de cozile de la casa de marcat din Carrefour Orhideea şi de staţiile de autobuz din cartierul Berceni. Acea figură prelungă, etern nemulţumită, acea "faţă căzută", buzele strînse care ţîţîie, "dinţii-n sus" pentru că noi ne "inervăm" repede, ridurile de expresie şi privirea, mai ales privirea, în permanenţă nesigură, hăituită, în ciuda atitudinii "de jmecker" pe care o afişăm doar aşa, de faţadă. Totuşi, românii-călători pe alte meleaguri ale lumii se împart şi ei în mai multe categorii. Cel mai uşor este să-i reperezi pe cerşetori. Se postează strategic în faţa lăcaşelor de cult, căci asta au învăţat ei în România: cei care intră în biserică chiar cu scopul de a vedea o sculptură a lui Michelangelo sînt oameni miloşi, cu frica lui Dumnezeu. Imaginea cea mai reprezentativă este cea a femeii cu un copil mic în braţe. De multe ori, are în faţă o pancartă de tipul: "Pour mîncare!" şi bălmăjeşte ceva de genul "Ajutaţi-mă şi pe mine, madame... merci!". Dacă îi întinzi o monedă de 50 de bani, la mişto, te înjură pe româneşte. Mai sînt ţigăncile cu strategii şi metode. Îşi fac apariţia în grup, însă acţionează pe cont propriu într-un perimetru restrîns, frecventat de turişti. La Paris, le-am întîlnit la Tour Eiffel şi la o gură de metrou din Piaţa Charles de Gaulle. Îţi aţin calea, se prefac că au găsit ceva pe jos, apoi îţi arată un inel despre care poţi prespune, dacă eşti naiv, că e din aur. Îţi spun în engleză că eşti un om norocos, că inelul pierdut era sortit să fie al tău, dacă l-ai fi văzut primul, însă ele sînt dispuse să ţi-l cedeze în schimbul unei mici sume de bani, un "comision" pentru faptul că s-au aplecat după el în locul tău. Dacă ai tupeu să le spui pe româneşte o replică acidă, sînt dispuse să se regrupeze şi să te bată. Africanii de la Sacré Coeur au o strategie asemănătoare de a face bani, bazată tot pe bonne chance. Te opresc ca să-ţi înfăşoare nişte fire colorate în jurul încheieturii mîinii, crezi că e un soi de ritual prietenos de prin ţările lor şi te prinzi destul de greu că, de fapt, împletesc o brăţară care te costă doar 1 euro şi e musai să o cumperi, căci îţi va aduce noroc. În timp ce împletesc brăţara, te întreabă de unde eşti, pentru a-ţi distrage atenţia. Cînd aud că eşti din România, se bucură şi-ţi pomenesc de Hagi (probabil că au învăţat pe de rost numele unor personalităţi din toate ţările lumii, ceea ce presupune un mic efort de voinţă care ar putea chiar să merite 1 euro!). Tot uşor vei recunoaşte familiile care îşi permit să-şi petreacă vacanţa în străinătate. Faptul că vorbesc excesiv de tare şi comentează tot ce văd pe stradă atrage imediat atenţia asupra lor. De obicei, membrii familiei, adică mama, tata şi unu sau doi copii, sînt în permanenţă certaţi sau se ceartă din cauza unor motive cum ar fi de ce s-au dus acolo şi nu s-au dus dincolo, ce obiective turistice vor bifa în continuare (fiecare vrea într-altă parte), dacă să-şi ia sau nu cîte o shaorma la prînz, dacă să ia metroul sau să meargă pe jos, sau din cauza banilor de la teşcherea care sînt număraţi. Cîteva replici: "Nu bem nici o bere la terasă. E şase euro. Nu mai bine luăm cîte una la cutie şi o bem în parc?", "Nu înţeleg la ce-ţi trebe ţie poşeta aia? Mai ai cinci la fel, acasă!", "Vrei să dai doi euro pe un vece? Mai ţine-te şi tu puţin că acuma ajungem la hotel!". Fascinantă este şi conştiinciozitatea cu care românii vizitează "obiectivele", cu aceleaşi feţe căzute şi priviri pline de scepticism, de parcă nimic nu ar putea fi, în ochii lor, demn de vreo admiraţie. Cu o precizie de ingineri, apreciază înălţimea, lăţimea şi grosimea monumentului, pentru ca apoi să se întoarcă acasă şi să povestească: "N-ai ce vedea la Atena! Nişte pietre!". Totuşi, nu pierd ocazia de a se fotografia cu domul, palatul, fîntîna sau turnul în spate, pentru că e musai să arate la serviciu că n-au pierdut timpul degeaba, că n-au făcut doar shopping, ci s-au şi "culturalizat". Vei recunoaşte pe străzile europene şi tineretul studios care a prins burse "afară" sau pe cei trimişi de părinţii cu bani ca să caşte gura. Sînt ceva mai dezinvolţi, mai senini, însă cu timpul vor purta o singură amprentă: scîrba faţă de tot ce înseamnă România. Două tinere sorbeau ice tea cu paiul pe o terasă din Bruxelles şi discutau lejer, cu un (încă) puternic accent ardelenesc, despre un anume Michel care era un fel de team leader, dar în acelaşi timp era şi downshifter. Le-am întrebat unde pot găsi un telefon de tipul "plăteşti cît vorbeşti". S-au uitat la mine lung, fără nici un fel de bucurie, mi-au indicat vag o direcţie oarecare unde au precizat că se găsesc nişte shop-uri arăbeşti (şi în acel moment au strîmbat din nas), după care, deşi eram nelămurită, au început să mă ignore, un semn că politeţea lor de tip occidental are totuşi o limită. Ar mai putea fi pomeniţi românii snobi care strîmbă din nas cu discreţie, evită locurile aglomerate, fac comentarii culte, cheltuie mai mult decît îşi permit şi, cînd nu mai au nici un chior, devin boemi. O doamnă îmbrăcată într-un poncho şi însoţită de fiica sa adolescentă atingea exponatele din expoziţia permanentă de artă contemporană de la Centrul "Pompidou", pipăia şi aprecia calitatea materialelor folosite, apoi îi explica fetei că şi artistul cutare de la Bucureşti are acelaşi stil, dar păcat de el că e alcoolic, a avut o bursă la Lyon şi a ratat-o. Ştiam cine era artistul cu pricina şi m-a mirat faptul că vizitatoarea unuia dintre cele mai interesante muzee din Paris se raporta tot la viaţa culturală din România, dar mai ales la micile bîrfe şi meschinării. Cu toate aceste tipuri de români plecaţi, stabiliţi sau în tranzit prin Europa occidentală şi cu multe altele (cum ar fi mamele şi mătuşile venite în vizită la copii, angajaţii la negru, damele de companie etc.) te întîlneşti de-a valma la întoarcere, în aeroport, la coada de la check in. Acolo îşi împing în faţă paporniţele şi geamantanele burduşite, se calcă pe picioare şi îşi aruncă priviri pline de ură. E foarte straniu cît de puţin durează starea aceea de firesc şi de bine pe care o capeţi treptat atunci cînd eşti plecat din ţară. În timp ce aştepţi să te urci în cursa spre Bucureşti, te simţi deja în România. În avion, în momentul în care doamna parfumată cu un Chistian Dior, cumpărat de la duty free, îţi face scandal că nu are loc din cauza bagajului tău de mînă, faţa ţi se alungeşte brusc, privirea îţi devine opacă. Eşti conştient că ai din nou "moaca de român", deşi îţi închipuiai că ai scăpat de ea pe undeva prin Montmartre sau într-un bar plin de fum din Montparnasse.
