Duminica, în Bucureşti <p> - <i>oameni şi teorii</i> -
Duminicile mi s-au părut, întotdeauna, greu de gestionat: pe de o parte, pentru că după ele nu mai urma nimic plăcut, precum sîmbetele; pe de alta, pentru că aveau o serie de obligaţii implicite pe care trebuia să le respecţi, chiar dacă nu-ţi plăceau: să fii în familie - eventual la masă - şi, neapărat, în parc. Nu ştiu de ce, dar mie nu mi-au plăcut niciodată parcurile: mi s-au părut un spaţiu prea ordonat şi strict delimitat pentru nişte acţiuni bine precizate, cum ar fi mersul de mînă sau pupatul, pe bancă, cu partenerul/a, plimbatul copilului sau al căţelului, sau, pur şi simplu, ieşitul la iarbă verde, cu pătura, costumul de baie şi cutia cu şniţele. Familiile în costum de baie, cu berile în mînă, pe cearşaf, prin Parcul Tineretului, îmi păreau chintesenţa ideii de plictiseală, lipsă de imaginaţie şi de perspectivă. Îmi dau seama, acum, după un timp, că interpretarea mea era exagerată, chiar extremă. Şi în orice caz nu ţinea seama de realităţi: tendinţa şi nevoia de a merge la iarbă verde s-au generalizat şi au evoluat prin formarea clasei mijlocii, prin achiziţionarea de case şi terenuri la ţară. Aspiraţia pentru iarbă verde s-a materializat în posesia propriului gazon, cu casa şi grădina adiacente: aceia dintre conaţionalii noştri care şi-au permis şi-au luat cîte un teren, undeva, la margine de Bucureşti, sau în provincie, pe care pot face oricîte picnicuri doresc fără să-i deranjeze nimeni. Îmi dau seama că, în ciuda prejudecăţilor proprii anti-iarbă verde, nevoia ca atare e una firească pentru "prizonierii" pereţilor cenuşii din ceea ce unii numesc "ghetouri socialiste" (evident, e vorba de blocurile construite pe vremea lui Ceauşescu, în care locatari sîntem, aproape, cu toţii...); şi, mai grav, pentru locuitorii unui oraş cu un grad ridicat de poluare, unul din cele mai mari din Europa, unde aerul a devenit aproape irespirabil... Toate acestea schimbă "modul de abordare" al duminicilor: accentul se mută de la utopic la necesar, devenind o chestiune pragmatică, de sănătate. Cei rămaşi în Bucureşti sînt întîrziaţii refugiului, dintr-un război sau cataclism de proporţii. Ca atare, pot constitui o categorie interesantă de interlocutori, pe care poţi să-i întrebi despre poveştile lor şi ale oraşului. Ceea ce am şi făcut, în paginile ce urmează, în două zone diferite - şi diferit evaluate - din perspectivă socială şi "trendy", ale oraşului: Unirii-Tineretului şi Herăstrău. Fîntîni colorate şi impresii concrete În Piaţa Unirii, artezienele au devenit colorate: roz, bleu, verzi... Culori diafane, cu iz dulceag, de vată de zahăr. Un domn cu şepcuţă şi cu un termos sub braţ, în jur de 70 de ani, face poze prin preajmă. Îl întreb, ca pe toţi ceilalţi (ce vor intra în dialog mai tîrziu), cum i se pare Bucureştiul duminica. Răspunsurile lui depăşesc stricta sferă temporală: cum i se pare Bucureştiul în general, după 57 de ani, cînd s-a întors pentru prima dată din Israel, unde locuieşte? Nu îi plac blocurile ridicate pe vremea lui Ceauşescu, în schimb, agreează clădirile moderne, gen zgîrie-nori, care au fost înălţate în ultimul timp. Din vorbă în vorbă, îmi povesteşte că a fost coleg de şcoală cu fostul preşedinte Iliescu, pe care îl cunoaşte foarte bine şi, ca atare, îşi permite să îi reproşeze trei lucruri: primul, că, imediat după revoluţie, nu a luat Basarabia, care i s-a oferit; apoi, că a adus minerii, care au terorizat populaţia Bucureştiului; şi, al treilea, că nu s-a înţeles cu regele Mihai şi că nu a găsit, la momentul respectiv, o formulă de colaborare cu acesta. Dl Iliescu a făcut şi un lucru bun: şi-a ales bine nevasta, conchide interlocutorul meu. Nu înainte de a mă întreba, că tot ne aflam în faţa unui afiş cu Jennifer Lopez, dacă ştiu care e punctul ei forte... Pensionarul de părculeţ, şi nu numai În părculeţul din faţa unui bloc de pe bd. Dimitrie Cantemir, patru pensionari stau, cuminţi, pe o bancă. Confirmînd o altă tradiţie, din punctul meu de vedere destul de dureroasă: cea potrivit căreia o mare parte din oamenii de vîrsta a treia nu au posibilitatea să facă altceva decît să adaste într-un parc, aşteptînd ca ai lor copii să-i scoată, din cînd în cînd, din inerţia obişnuită. "Ce să facem? Stăm şi noi aicea, la aer curat. Nu plecăm pe niciunde: nu avem maşină. Am o fată, dar e cu serviciul şi cu familia ei... Nu are timp, lucrează şi duminica. Eu sînt aici, şi mai sînt un pic la biserică... Oraşul mi se pare cam murdar, numai gunoaie. Părculeţul de aici e mai curat fiindcă îl întreţinem noi, cei din bloc, plătim femeia", spune o doamnă de 73 de ani, care, înainte, lucrase la Casa Studenţilor. Un domn foarte demn, cu un baston, pune punctul pe "i": "Duminica fac ce fac în fiecare zi - luni, marţi, miercuri, joi, vineri - adică nimic. Sigur că mă plictisesc. Mă mai plimb pe aleile din faţa blocului, apoi ascult radio, mă uit la televizor. Nu prea am prieteni aici, că sînt de curînd în Bucureşti. Am venit pentru fată, care e medic stomatolog. Mă vizitează săptămînal, inclusiv sîmbăta şi duminica. Nu sînt mulţumit de programul meu, nu-mi mai văd utilitatea..." (83 de ani, fost contabil şef) Nu toţi pensionarii văd realitatea atît de cenuşie. Există şi unii veseli şi vioi, şi la vorbă, şi la port, precum domnul rubicond care tocmai iese din chioşcul de Loto Prono de pe bd. Dimitrie Cantemir. Ştiu că jocul la Loto, nu neapărat pentru cîştig, ci ca un fel de cochetărie ponderată cu riscul, este o activitate de week-end pentru mulţi dintre conaţionalii noştri (o practicau şi tatăl, şi bunicul meu): "Sînt bunic, în primul rînd, şi mă duc în diverse locuri cu nepoata, care are 4 ani. Acum e plecată cu părinţii la o vilă cu piscină. De dimineaţă facem cumpărături, că trebuie să mîncăm şi noi o pîinică, dar am venit şi la Loto, că este un report foarte mare, se pot cîştiga o grămadă de bani, două milioane şi jumătate de euro. Dacă joci, mai ai o şansă. Eu nu mă omor, joc o dată pe săptămînă, dau 20 de RON, aşa, ca să am o şansă... Am mai cîştigat, cu patru numere, şi eu şi soţia, acum vreo 5 ani. Asta mi-a dat un motiv să mai încerc. Bucureştiul mi se pare odios: sîntem capitala cu cea mai ridicată temperatură. Ţin şi eu să-i mulţumesc, precum mulţi alţi bucureşteni, domnului Videanu, pentru pădurea aia de protecţie din sudul Bucureştiului, unde nu a pus nici măcar o păpădie, ca să nu mai zicem de un copac..." (60 de ani, fost funcţionar la Ministerul Energiei Electrice) Figuranţii... Alţi oameni ce-mi ies întîmplător în cale au un scop practic precis: aşteaptă să vină maşina televiziunii să-i ia şi să-i ducă la emisiunile la care alcătuiesc publicul. Ei sînt cei care ne dau senzaţia de (i)realitate la show-uri mai mult sau mai puţin publice, mai mult sau mai puţin interactive, raisoneurii la cerere, pentru circa de 20 RON pe zi: "Ne ducem pe la filmări, la toate emisiunile. Nu prea rentează, dar în lipsă de altceva... Altfel, în week-end-uri, mai jucăm fotbal... Mai ieşim prin parc. Eu, unul, nu prea mă duc prin discoteci. Oraşul mi se pare trist, oamenii nu mai zîmbesc din cauza sărăciei... se vede că am fost atîţia ani în comunism, sînt blocuri învechite. Cred că sîntem singura ţară din Europa cu blocuri din astea, gata să cadă. Ne mai ducem la ţară... Acolo, oamenii sînt mai călduroşi, mai iubitori." (18 şi 24 de ani, doi băieţi la unison) Două fete cu părul ca focul se plimbă ţanţoşe pe acelaşi bulevard Dimitrie Cantemir. Ele nu sînt figurante, ci întruchipează, pur şi simplu, normalitatea frustă: "Venim de la coafor. E deschis duminica. Ne aranjăm să fim frumoase. Părul se poartă lung, filat... Apoi mergem prin parc, ne plimbăm, ne relaxăm, mergem la Mac, la Mall, ne întîlnim cu prietenii... Am scăpat de sesiune. Eu sînt la Drept şi Administraţie Publică, dar şi la Relaţii Internaţionale şi Studii Europene. Prietena mea deja a terminat, e asistentă. Mie-mi place Bucureştiul, în afară de aglomeraţie". Oamenii cu copii Oamenii cu copii din România au tendinţa de a reorganiza şi corecta mediul din jur, pentru a-l face cel puţin suportabil: mai adună o hîrtie de acolo, mai îndepărtează un fier ruginit... Cei pe care i-am întîlnit în Parcul Tineretului - care, faţă de vremea copilăriei mele, arată mult mai sălbăticit şi neîngrijit - caută spaţii întinse şi goale, în care copiii sau nepoţii lor să se poată mişca în voie: "Avem două nepoţele şi, cînd părinţii lor nu au timp să iasă, venim noi cu ele, puţin, în parc. Stăm la iarbă să zburde. Să se odihnească. Nu prea au mare lucru de făcut. Ar trebui mai mult amenajat, nu prea e îngrijit. Totul e uscat. În faţa blocului nu pot să le ţin, că nu au ce învăţa, peste tot e mizerie, din blocuri se aruncă tot ce prisoseşte, gunoaie, băieţii mai mari vorbesc urît, beau. Bucureştiul nu mai e ce a fost. În zona sectorului 2 e mai bine, parcurile de acolo sînt mai îngrijite, păzite..." (60 de ani, fost tehnician proiectant) "Parcul îmi oferă mult spaţiu şi nu e foarte aglomerat. Altceva, nu cine ştie ce. Locuri de joacă sînt prea puţine. Faţă de IOR, din sectorul 3, de pildă... Bucureştiul mi se pare murdar şi plin de praf. Am vrea să mergem la ştrand, dar nu am găsit unul curat: am fost la Titan, care e foarte scump, 10 RON indiferent de vîrstă, şi copilul a luat o infecţie de acolo... Cel mai sănătos e să mergi la munte. Dacă ar fi după mine, aş face un Aqualand undeva mai aproape. În Bucureşti, aşa cum au făcut cu patinoarele" (domn cu barbă, cu doi copii). Herăstrău, role, droguri... Mă hotărăsc să prospectez şi o altă zonă. Aşa că mă strămut în Parcul Herăstrău, evident, superior Tineretului ca umbră, răcoare, organizare, locuri de joacă... Şi, cred eu, lume. Se ştie şi se spune că în Herăstrău vine "lumea bună". Pentru început, presupunerile mi se confirmă, oarecum: oamenii sînt ceva mai bine îmbrăcaţi şi mai puţin vorbăreţi (unii refuză să-mi răspundă). Încrezătoare în comunicabilitatea adolescenţilor, mă îndrept către pistele pentru rolleri. Doi puşti plini de piercinguri stau mai pe margine. Unul dintre ei e mai vorbăreţ: "În general, mergem la club, stăm la after. Dacă ştie cineva ce-i after party: adică o petrecere de la 5 dimineaţa pînă la două după-amiaza. Vreţi neapărat să vă spunem ce se întîmplă atunci? O să fie cam vulgar... Ştiţi care-i faza? Cine mă aude, treaba lui. Ne drogăm. Ne pastilăm şi ne rupem capul. Asta se face la after party şi toată lumea se simte bine pînă vine poliţia şi se strică tot. În general, după after, venim în parc la un circ, la o bere, la o terasă. Am fost şi eu cu rolele, am avut fitness, pentru viteză, dar m-am dat pe half pipe pînă mi-am rupt gura-n bară. Cluburile tari sînt Studio Martin, Cristal, Silver, Gossip, Posh. Trebuie să fie muzică electro minimal: un house mai agresiv. Eu am terminat Medicina, am 23 de ani. Daâ revista asta a dv. se ocupă de clubbing? În Europa sînt legale mai toate drogurile. Supărarea noastră ştiţi care e? Dacă s-ar fi legalizat drogurile în România, nu ar mai fi existat furturi, tîlhării, morţi. Pentru că atunci lumea s-ar gîndi: da, domnule, e legal, iau dacă vreau. Nu s-ar mai tîlhări, nu ar mai face lumea trafic. În Amsterdam sînt legale iarba şi H-ul. Gîndiţi-vă şi dvs. puţin: statul confiscă 30 de kilograme de cocaină la o vamă. Ce credeţi că face cu ele? Nu o să le arunce, nu? Bineînţeles că, pe sub mînă, anturajul, senatorii, vînd şi ei la rîndul lor. 30-40 de kilograme de cocaină ajung în jur de 3-4 milioane de euro. Care senator e prost să nu-şi ia şi el un milion de euro? Eu sînt un cetăţean care nu am nici un cuvînt în faţa statului. Am fost şi eu în Bulgaria, la o petrecere. Am intrat în gară, în Sofia, şi m-a întrebat lumea dacă vreau... Pe stradă, direct: ŤWeed? Weed?». Aici mai sîntem şi discriminaţi. Ţipă bătrînii după noi pe stradă ŤDrogatule!». Avem şi noi părinţi. Mama mi-a povestit cum a fost la Revoluţie: a cărat atunci în jur de 30-40 de cadavre. Vreau să plec cîţiva ani şi apoi să mă întorc. Nu mi-ar fi ruşine nici să merg în Spania şi să culeg căpşune. După un timp, probabil că aş găsi ceva mai bun. În România, ca să găseşti ceva cu adevărat bun, trebuie să ai vreo 13 facultăţi..." Cum spuneam, duminică, şi... căldură mare... Loc sub soare pentru toată lumea, cu bune şi rele, reale şi imaginare...
