Despre cum s-a transformat Alimentara în supermarket

La începutul anilor ’90, cînd Bucureştiul arăta ca un bazar, iar "centrele comerciale" erau dughenele de la colţul străzii, oricine avea spirit de întreprinzător şi ceva bani puşi deoparte putea să-şi deschidă o mică afacere. Locatarii blocurilor socialiste, oameni obişnuiţi cu slujbe dintre cele mai banale, dar care deveniseră dintr-o dată nesigure, în întreprinderi care erau pe butuci, căpătau curaj, luau iniţiative şi-şi scoteau măsuţele pliante în stradă pentru a vinde ceva, orice. Pentru că legile care îi priveau în mod direct pe vînzătorii de acadele şi de nasturi erau confuze, iar şpăgile rezolvau pe loc problema unui "spaţiu comercial", trotuarele se umpluseră de tarabe improvizate, scările de bloc fuseseră împărţite în două (unele mai sînt şi astăzi), iar una dintre jumătăţi era ocupată de rafturi şi de clasicul frigider Arctic, cu bere la rece, garajele se transformau în ateliere auto unde patronul te îmbia şi cu o ciorbă de burtă "la botul calului", în WC-uri publice se amenajau baruri de noapte. Unii au rezistat, pentru alţii aceasta a fost o unică şi irepetabilă aventură de tranziţie. E impropriu să spunem că au dat faliment. Le-a mers cît le-a mers, apoi şi-au luat din stradă catrafusele, măsuţa şi scaunele, şlapii chinezeşti pe care nu reuşiseră să-i vîndă şi au urcat înapoi, în apartamentele lor de bloc. Şi pentru că întreprinderile se închiseseră, au început să-şi caute noi ocupaţii. Au rămas cu vagi regrete şi cu o nostalgie după vremurile în care nu trebuia să semneze nici o condică, iar măturătorii şi şoferii de taxi din intersecţie îi salutau cu: "Să trăiţi, şefu’!". Pionierii de ieri, corporatiştii de azi Una dintre primele iniţiative private de pe Calea Moşilor, în peisajul gri al magazinelor de stat, dominat de Fortuna şi de Mobila, a fost un centru de copiere. Copy cop a avut şi prima firmă luminoasă, portocalie, care eclipsa, noaptea, becurile chioare, galbene şi îi dădea străzii o aură de Occident. Chiar peste drum, pe trotuar, a apărut taraba familiei Dobrescu " mama, tatăl şi doi copii adolescenţi, care locuiau în blocul cu Foto-muzica. La tarabă stătea de regulă Georgiana care tocmai terminase liceul şi nu avea nici un plan pentru viitor. Pe măsuţă se îngrămădeau gume cu surprize, ciocolate şi biscuiţi turceşti, sucuri în cutii de carton prevăzute cu pai, ultimele bomboane cubaneze pe care, în sfîrşit, le puteai găsi la discreţie. Pe atunci, aşa cum se citeau cu nesaţ zecile de publicaţii obscure, cu aşa-zise documente secrete şi crime inventate, tot aşa exista tentaţia, ca după zece ani de creveţi vietnamezi şi de sardine în sos tomat (mă refer strict la anii ’80), să mestecăm şi să înghiţim aproape orice. Nimeni nu se uita la ce scria pe ambalaje, nici măcar la data expirării produselor. Principala concurentă a familiei Dobrescu o reprezenta magazinul arabului, Alishor, unde copiii stăteau la coadă ca să cumpere Coca Cola la doză, căci setea de Pepsi la sticlă, fusese deja potolită. Tatăl Dobrescu, un ins agitat, cu ochelari cu lentile groase, mergea o dată pe săptămînă cu Dacia la en-gros, să aducă marfă. De fapt, apariţia depozitelor en-gros a fost cea care le-a dat entuziasm micilor comercianţi. Veneau de-acolo fascinaţi şi povesteau despre munţii de "de toate" din care puteai să-ţi alegi ce-ţi doreai. Dl Dobrescu se întorcea plin de importanţă din scurta sa călătorie pînă la marginea Bucureştiului. Fiul său adolescent, un vlăjgan de 1,90, căra cu cîrca, din portbagajul maşinii la scara de bloc, saci şi cutii despre care nimeni nu ştia ce conţin. Era o marfă misterioasă pe care n-o scoteau la vînzare, o ţineau doar pentru ei. Dna Dobrescu fusese deja de două ori în Turcia, îşi dădea aere de cucoană şi se umpluse de aur. Făcea parte dintr-o familie care îşi depăşise condiţia, reuşise în afaceri, înflorea. Doar Georgiana rămăsese aceeaşi: o fată cuminte, tăcută, care privea fără interes strada şi număra monedele din cutia de carton, le punea pe categorii. După o vreme, la cîţiva metri de taraba Dobrescu, pe un loc de parcare al nimănui, a răsărit o rulotă veche în care un individ pe la 35 de ani, îmbrăcat mereu într-un trening de fîş, vindea sucuri TEC. Copiii îl porecliseră Păhăruţ pentru că le cerea cu insistenţă paharele de plastic înapoi, după ce îşi terminau de băut zeama rece şi acidulată, galbenă, verde sau roz. Afacerea lui Păhăruţ s-a dovedit a fi una de succes, iar familia Dobrescu intrase în panică. S-a pus problema achiziţionării unei lăzi frigorifice pentru sucurile lor cu pai, însă trecătorii le preferau deja pe cele la pahar. În fiecare dimineaţă, Păhăruţ îşi prepara licoarea din prafuri, era o întreagă alchimie în dugheana lui, în timp ce îi arunca ocheade Georgianei. Ea, însă, îşi vedea nepăsătoare de număratul monedelor, iar privirea cu care fixa strada ce devenea de la o zi la alta din ce în ce mai colorată, asemeni sucurilor lui Păhăruţ, era parcă mai tristă. Familei Dobrescu îi mergea prost, la depozitul en-gros apăruseră "şmecherii" care nu se uitau la bani şi făceau remarci "la mişto" cînd treceau pe lîngă Dacia veche burduşită cu saci şi cutii. În ziua în care Păhăruţ şi-a inaugurat mîndru noul său aparat de îngheţată, permiţîndu-şi de-acum să nu le mai ceară puştanilor cornetele înapoi, taraba Dobrescu a dispărut. Ca şi cum nici n-ar fi fost. Au trecut mai bine de 15 ani. Toate acele momente îmi par acum dintr-un film al lui Kusturica. Georgiana s-a măritat cu un arab, dar n-a avut noroc. O bătea. Şi cînd a reuşit în final să scape de el, a lăsat-o şi fără copil, folosindu-se de relaţiile şi de legile din ţara al cărei cetăţean era. O telenovelă. Marius, fratele Georgianei, lucrează astăzi într-o multinaţională. Are o fetiţă şi un Renault Clio. Soţii Dobrescu s-au retras undeva la ţară, pe lîngă Bucureşti, poate chiar în apropierea en-gros-ului pe care îl frecventau în anii ’90. Viaţa "la nonstop" "Ce mai faceţi, doamna Mari?" (La butic, să nu foloseşti niciodată apelativul "tanti"; dacă vrei să fii familiar şi să te pui bine cu ele, ca să poţi să le ceri, la un moment dat, un pachet de ţigări pe datorie, spune-le doamna Coca, doamna Sanda, doamna Lenuţa, ca la florărese.) "Ce să fac? Ce-am învăţat! Dacă nu mi-a plăcut şcoala...". Ce a învăţat, adică vinde. Nonstop. E trecut de 12 noaptea şi trec maşinile care stropesc strada, din cînd în cînd trece şi cîte un Jeep, în viteză. În rest, e pustiu. "Nu se rentează să mai stai noaptea... nu ştiu de ce mai ţine şefu’ deschis!" Şeful, domnul Viorel (aşa e politicos să i te adresezi!), a avut mai multe tentative de-şi transforma buticul într-unul nonstop, mai ales vara. "Se mai merită cu îngheţata asta, că avem de toate şi Aloma, şi Betty Ice, şi... se mai merită cu ţigările, cu berea, cu apa!" " zice el. De fapt, e un gest disperat în încercarea de a scoate profit. România este una dintre puţinele ţări europene în care poţi să cobori din bloc în pijama şi în papuci, după miezul nopţii, ca să-ţi cumperi ţigări. "Nu mai are pe cine să angajeze pentru nonstop... nimeni nu mai stă noaptea, m-a găsit pe mine mai fraieră!" " spune Mari, căscînd. În anii trecuţi, Viorel mai tocmea cîte un tinerel care stătea o lună sau două, pentru a strînge bani ca să meargă la mare, în august sau septembrie. Pe unul dintre ei l-am recunoscut după o vreme, lucra ca ospătar într-un restaurant. Apoi l-am văzut la TV, la Din dragoste, plîngea o fată după el. N-a vrut-o înapoi. "Bine ai făcut, dacă te-a înşelat!" " i-am zis, în timp ce aranja tacîmurile pe masa vecină. "Da, o panaramă!" Totuşi, era fericit că apăruse în emisiune. "A venit după mine caravana chiar aici, în faţa restaurantului." "V-aţi vopsit! Vă stă bine... culoarea!" Un roşu straniu, aproape violet. Mari zîmbeşte. "Mi-am făcut şi un pic de permanent... Şi trebe să-mi fac şi dinţii! Nu pot să merg în Italia aşa, ştirbă!" Fata cea mare a lui Mari şi soţul ei muncesc de patru ani în Italia. "M-am cam supărat eu că nu m-au chemat pînă acu’, dar le e greu şi lor. Nu l-am văzut pe ăla mic de cînd s-a născut. Ţi-am arătat poze cu el?" Buticul lui Viorel este unul dintre puţinele care au rezistat din 1995 şi pînă acum, în ciuda campaniilor diferiţilor primari, de demolare a chioşcurilor şi dughenelor. O fi avut Viorel pilele lui, însă "afacerea" nu l-a îmbogăţit. Are aceeaşi Dacie albă, break şi aceeaşi mină îngrijorată, dar şi uşor amuzată, atunci cînd face inventarul şi constată că iese pe minus. Nu dă niciodată vina pe Mari care e cea mai statornică vînzătoare a sa. În urmă cu vreo trei ani a închiriat un spaţiu, la parterul unui bloc, unde a deschis un minimarket. Tot nonstop. N-a mers, chiria era prea mare. Mai are cîteva tarabe cu haine, undeva pe lîngă o piaţă. Cînd dau cu ochii de chioşcul pe care îl ştiu de cînd eram copil, cu tabla lui vopsită în nenumărate rînduri, cu geamurile pătate de la lipiciul abţibildurilor-reclamă care au fost dezlipite de-a lungul timpului, pentru că acele brand-uri dispăruseră de pe piaţă, şi de coama de păr în diferite nuanţe de roşu a doamnei Mari, capăt un reconfortant sentiment de siguranţă. Poate că există locuri şi oameni care nu se schimbă, care există în afara timpului. "Ce-ţi dau, drăguţă?" Mai sînt şase ore pînă dimineaţă, cînd Mari va ieşi din tură. Pînă atunci va citi revista Povestea mea, va rezolva integrame, poate va moţăi un pic. Înainte avea şi un televizor Sport, dar se vedea cu purici şi se săturase să tot mişte de antenă. În plus "nu mai puteam să mă uit la alb-negru, m-am obişnuit în culori!". "Poate nu vă mai întoarceţi din Italia... poate vă găsiţi acolo ceva de lucru!" "Ei, nu mă mai întorc!" Stăm amîndouă pe o navetă goală de bere, nu mai spunem nimic, ne uităm doar la stradă şi la blocurile care au rămas la fel de urîte, doar că de ele atîrnă reclame luminoase, mai multe decît ne-am fi putut imagina atunci cînd ne holbam fascinaţi la firma portocalie de la Copy Cop. Culorile stridente din sucurile lui Păhăruţ sînt acum peste tot. Madam Dinu versus Mega Image Madam Dinu era atît de faimoasă încît îşi împrumutase numele unităţii pe care o gestiona. În anii ’80, pe Calea Moşilor, nimeni nu spunea că dă o fugă pînă la Alimentară, ci îţi şoptea pe un ton conspirativ: "S-au băgat ouă la madam Dinu!". Se zvonea că e putred de bogată, la cîte pachete de unt şi cîţi pui dăduse ea cunoscuţilor, pe sub tejghea. "În spate, la madam Dinu", am trăit experienţa primelor cozi, un timp mort despre care nu-mi amintesc nimic, decît începutul şi sfîrşitul, momentul în care te aşezai la coadă şi încercai să aproximezi după mulţimea din faţa ta cît va dura şi acela cînd ajungeai în faţă, tejgheaua, murmurul dezamăgit al celor din spatele tău că "n-are rost să mai stăm... oricum nu mai prindem!". N-am văzut-o niciodată pe madam Dinu, doar pe "fetele" ei, palide, urîte, dresate să trîntească uşa în nas oamenilor care se încăpăţînau să aştepte. Mi-o imaginam foarte grasă, îmbrăcată într-un halat albastru, cu un guler de cîrnaţi în jurul gîtului, înfăşurat aşa cum purtau cucoanele pe atunci gulerele din cozi de vulpe. Tîrziu, în anii ’90, Alimentarei privatizate şi transformate într-un supermarket obscur i se spunea tot "la madam Dinu". Gurile rele ziceau că, de fapt, e tot al ei, mai ales că "fetele" îmbătrîneau aici, tăind parizerul şi scufundîndu-şi mîinile înmănuşate în recipientul cu măsline. Însă locul nu mai era atît de popular. Vizavi se deschisese un Mega Image " Alimentara de tip nou care a schimbat brusc şi iremediabil viaţa gospodinelor de pe Calea Moşilor. Au priceput treptat că nu e nevoie să plece acasă cu trei kilograme de carne în sacoşă pentru a-şi burduşi congelatorul, pot să cumpere doar două fripturi, într-o caserolă, căci a doua zi le vor găsi tot acolo. Însă atmosfera de la Mega Image nu diferă prea mult de cea de la fosta şi posibil actuala "Madam Dinu", căci atitudinea comerciantului român a rămas de ceva timp la faza "de butic". Stăm pasivi la aceleaşi cozi, în condiţiile în care doar două case din cinci sînt deschise, însă cu siguranţa că de data aceasta "prindem". Într-o sîmbătă de început de vară, casierele flecăresc între ele despre filmele pe care le-au văzut cu o seară în urmă, în timp ce greşesc codurile şi cer insistent "cheia". "P-ăla de pe Pro TV nu l-am văzut pînă la capăt... am căzut frîntă pe la 10!" "Eu nu pot să dorm decît după Mircea Badea... ne uităm şi eu şi bărbate-miu... e foarte tare!" "Ce vă holbaţi aşa?" " îi întreabă una dintre ele pe "băieţii de mingi" de la intrare care se zgîiesc prin geam la o siluetă într-o rochie scurtă ce se îndepărtează cu cîteva sacoşe şi se urcă într-o maşină. "A fost la mine la casă!" " intervine alta, mai grăsuţă şi captează brusc interesul "băieţilor de mingi". Se înroşeşte puţin şi se bîlbîie. "Nu-i cine ştie ce! E mai urîtă ca la televizor. Şi mult mai slabă... avea picioarele cît mîinile mele" " spune agitîndu-şi mîinile durdulii. "Ce-a cumpărat, fată?" " o întreabă cea care e fan Mircea Badea. "Nişte sucuri din astea bio şi nişte ciocolăţi... nu mare lucru! O sută şi ceva de lei!" Băieţii încă trag cu coada ochiului, încercînd să suprindă o ultimă imagine pe care să o invoce mai tîrziu, la o bere, cu amicii, casierele îşi văd de treabă, o uşoară emoţie dispare în timp ce iau mecanic produsele de pe bandă. Printre angajaţii de la Mega Image a trecut o boare dintr-o altă lume. În ziua aceea, ea s-a numit Andreea Raicu.