Camere cu vedere - garoafe de plstic și margarete fictive -
Mai demult, din vocabularul vacanţelor noastre termenul de "gazdă" era nelipsit. O "gazdă bună" era contractată cu luni întregi înainte, aşa cum astăzi îţi faci o rezervare la o cursă de avion low cost. Sunai prin mai, ca să-ţi oprească o cameră pentru iulie sau august. Acea cameră cu intrare separată, cu baie proprie şi cu acces la bucătărie, dar mai ales cu o fereastră care îţi oferea "priveliştea de-ne-uitat" ("puteai să faci o fotografie cu Smena şi s-o trimiţi la prieteni pe post de vedere") a Caraimanului cu crucea lui cu tot, luminată în seara zilei de 23 August, imaginea emblematică a concediului petrecut "în condiţii" de invidiat. Acea încăpere pe care gazda o denumea odaie de oaspeţi, deşi mai avea şi alte spaţii pe care le punea la dispoziţie turiştilor, însă ca să ajungi la unul trebuia să străbaţi o cameră "de trecere", altul nu era dotat decît cu o canapea extensibilă şi erai nevoit să împarţi baia cu soacra, bătrînă şi cam tare de-o ureche, iar un altul era perete în perete cu dormitorul gazdei, aşa că auzeai toată noaptea sforăitul soţului. Cît despre vedere, unele ferestre dădeau spre coteţul găinilor, altele erau la stradă şi, în loc de ciripit de păsărele, te trezeau, în cel mai bun caz, camioanele de pe şosea şi, în cel mai rău, acceleratul de 5,20. Aşadar, era o mică dramă şi puteai să-ţi consideri concediul ratat, dacă la doamna Roşca "era ocupat tot sezonu’!" şi, în ultimă instanţă, trăgeai vizavi, la madam Spurcaciu, unde cearşafurile erau jilave şi nu ţi se dădea voie să-ţi depozitezi brînza şi laptele cumpărate din piaţă în frigiderul gazdei, iar la baie, dacă udai pe jos, ţi se făcea o întreagă teorie legată de "infiltraţiile din beci" şi aveai parte de priviri reprobabile pînă la sfîrşitul sejurului. De ceva vreme, acele gazde a căror personalitate îţi marcau vacanţele din comunism mai ceva decît frumuseţile patriei pe care le admirai în cele douăsprezece zile regulamentare "de stat la munte" (sau la mare) au dat faliment. Camerele de oaspeţi "cu vedere" au fost înlocuite treptat de camerele pensiunilor, afaceri de familie, iniţiate de fiicele sau nurorile doamnelor Roşca şi Spurcaciu de odinioară. De fapt, în cele mai multe cazuri, sînt aceleaşi gazde, însă cu alte pretenţii şi într-o altă prezentare (să amintim doar de facturierul din buzunarul de la piept şi de faptul că, înainte, plăteai "la negru" şi la mica înţelegere). Deşi pensiunile sînt teoretic spaţii neutre, "de tranzit", există încă mici indicii care îţi sugerează că ai rămas peste noapte într-o casă străină unde ar trebui să te comporţi mai degrabă ca un musafir decît ca un client. Pereţii bleu, "stropiţi cu aur" "Pînă cînd dumneavoastră mergeţi ca să serviţi masa, eu aranjez aici. Puteţi să vă lăsaţi bagajele! Cu ce aţi venit? Cu rapidul de doişpe? A fost aglomerat? Şi eu am o fată la Bucureşti şi numai cu ăsta de doişpe vine... Vedeţi, aici la geamul ăsta e o problemă, i-am tot zis la bărbate-miu să-l repare... eu zic, eu aud! Mai bine nu-l deschideţi, că-l puteţi deschide pe ăstălalt. Soba eu o las să meargă şi pînă deseară, cînd vă întoarceţi dumneavoastră, deja s-a făcut cald... o să trec eu ca s-o închid! Sau o închideţi dumneavoastră?! Cum vreţi... ca să nu vă mai deranjez! Uite, vă mai las o pătură, dar vă zic eu că n-o să mai aveţi nevoie... asta-i sobă în care dacă faci focul ziua, ţine pînă a doua zi... vă las floconelul ăsta, dar ascultaţi-mă pe mine că o să dormiţi dezveliţi! Aşa, mamă! Pune geanta aia acolo, n-o mai ţine în spate... Haideţi să vă arăt cu boilerul la baie! Eu zic că mîine n-o să plouă, deşi i-a dat lu’ bărbate-miu la picior... să nu plouă, ca să puteţi să mergeţi pe munte, că doar n-o să staţi în casă! După mine, puteţi să staţi şi în casă că e toate condiţiile... şi săptămîna trecută am avut tot nişte domni de la Bucureşti, un medic. Te descurci, mamă, la baie? Vezi că lumina e sus, pe peretele din dreapta!". Doamna Cornescu, nevastă de fost CFR-ist, de cîţiva ani pensionar, din Buşteni, întindea cearşaful alb, scos din hipoclorit şi uscat pe sîrma din curte, alături de indispensabilii soţului (într-o staţiune puteai ghici gazdele, după frecvenţa cu care se spălau cearşafurile şi după numărul lor, atunci cînd erau întinse la uscat) pe recamierul destul de vechi şi de uzat. Într-un colţ al camerei, montase deja patul pliant, pentru copil. Apoi, a început să strîngă, cu gesturi de parcă s-ar fi scuzat tot timpul, resturile trecerii şi vieţuirii lor, a gazdelor, în acea încăpere: o pereche de ochelari lipiţi cu leucoplast, un ziar Scînteia, cîteva flacoane de medicamente, o pereche de papuci de casă. Au mai rămas: fotografia înrămată de la nuntă, de pe perete, cea a fiicei de la absolvirea liceului, mileurile, bibeloul lup în poziţia "culcat" de pe raftul recamierului. Înainte să iasă din cameră, doamna Cornescu a mai aranjat încă o dată garoafele de plastic din vaza de pe masa care trona în mijlocul camerei şi le-a privit cu un zîmbet satisfăcut. "Seara, dacă vreţi să vă uitaţi la televizor, veniţi la noi, în sufragerie... nu-i nici un deranj!". După ce a plecat, am deschis larg geamul care nu se deschidea, pentru a alunga mirosul acela greu, inconfundabil, de om bătrîn care se impregnase în pereţii bleu, "stopiţi cu aur", amestecat cu un iz de naftalină, şi ne-am îmbrăcat bluzele de trening bleumarin, toate trei la fel: începuse vacanţa! "Puteţi vedea stelele, luna, ce vreţi voi!" "Ei, cum v-aţi odihnit? V-a fost frig? V-am zis eu că nu-i frig, d-aia n-am mai dat drumul la centrală... şi-n fond, voi sînteţi tineri, cum să vă fie frig pe o vreme ca asta?! Poate sus, la 304, că e la mansardă, dar nu cred... v-aş fi dat camera 101, cea de le etajul 1, tot cu pat matrimonial, da’ dormim noi în ea, eu şi cu doamna. Să nu uit să vă mai dau nişte prosoape că aseară, cînd aţi venit, nu erau uscate! Cum să nu fie apă caldă?! Las-o mai mult să curgă, că sus ajunge mai greu... dar stai vă zic eu care-i treaba! Aţi învîrtit stînga-dreapta de robinet? Se poate să fie montate pe invers, că instalatorul ăsta care a venit nu vede prea bine, e... cum se zice?... daltonist! Ce să fac şi eu? Am cinci sute de milioane de recuperat... de la nişte parteneri... şi nici nu-mi răspund la telefon... eu înţeleg că-i criză şi că n-au bani, dar eu ce să fac cu pensiunea? S-o închid? Nu pot să mai stau după ei, fac şi eu ce pot... de unul singur, că nimeni nu mă ajută! V-aţi uitat în minibar? Aveţi şi bere, şi whisky? Aveţi de toate? Atunci e bine... Ce-i cu apa de la closet? Nu se trage? A, e o şmecherie pe care n-o ştiţi... vin eu să vi-o arăt! E acolo sus, la bazin... tot ce am luat e din Italia, dar s-au prostit şi ăştia! Să trimit camerista să vă facă curat? Două, trei zile nu cred că e cazul... Şi tu de ce ai lăsat la 208 geamul de la baie larg deschis? L-ai uitat, nu-i aşa? L-am văzut de dimineaţă cînd m-am trezit! Păi, nu e bine, că se răceşte şi dup-aia veniţi şi-mi ziceţi că e frig în camere... nu ştiţi cîţi bani am băgat ca să izolez eu clădirea asta... nu adie nici un curent... numai să nu mai lăsaţi geamurile aşa, că dup-aia se simte!" Domnul Stancu, fost şef de şantier, fost patron de mini-market într-un orăşel de pe lîngă Arad, fost cărăuş de produse alimentare din Ungaria, fost şi actual comerciant de ţuică urcă cele trei etaje pînă la camera de la mansardă ca să verifice instalaţia sanitară. "Aţi văzut? O nimica toată... trebuia să ridicaţi de ţîmburuşul ăsta, că se blochează!". Apoi, verifică dacă sînt destule umeraşe în dulap. Camera e mică, curată, impersonală. În loc de televizor, e un LCD extralung şi extraplat. Deasupra "patului matrimonial" (domnul Stancu ne-a făcut cu ochiul cînd am cerut un pat dublu: "Adică, matrimonial!") e un luminator "puteţi vedea prin el stelele, luna, ce vreţi voi!". Pe un perete e o pictură abstractă a unui artist local. Într-un sertar am găsit nouă euro, monede. Probabil bacşişul lăsat de vreun vizitator străin, cameristei. I-am luat. "Deseară, dacă veniţi mai devreme, vă ofer o pălincă bună. Din partea casei." După ce a plecat, am deschis larg singurul geam care se putea deschide, cel de la baie. Prin el intra soarele şi zumzetul TIR-urilor ce treceau pe drumul naţional, la mai puţin de o sută de metri. Casa de tipul "bou-vagon" Pe vremea comunismului nimeni nu construia de capul lui, aşa că gazdele îşi adaptau casele ca să-şi primească oaspeţii. Geometria caselor era întotdeauna aceeaşi, o ştiai cu ochii închişi. Erau case fără etaj, de tipul "bou-vagon", cele mai bune încăperi erau cele "de la stradă", celelalte erau, în cel mai bun caz, înşirate de-a lungul unui culoar, cu o baie comună. Case bătrîneşti, cu sobe de teracotă, cu tavan înalt, greu de încălzit şi de aerisit. Case îmbîcsite în care te simţeai ca o molie. Nu-ţi permiteai escapade nocturne, ca să nu vii tîrziu şi să sperii gazdele, deşi aveai asupra ta o dublură a cheii de la poartă şi pe cea a cheii de la intrare. Intrai şi păşeai în vîrful picioarelor spre camera ta. Dintr-o cameră alăturată, închisă cu un glazvand, se auzea televizorul şi vedeai umbrele pîlpîind alb-negru pe pereţi, auzeai o tuse, apoi o replică "ţintită" cu privire la o veioză dintr-o anume cameră care "a ars degeaba toată ziua". Doamna Cornescu mai avea în fundul grădinii un soi de hambar unde amenajase trei camere "de vară". Rustice, dar prietenoase. Era una dintre puţinele gazde care ofereau turiştilor aşa ceva. După Revoluţie, în momentul în care fiecare metru de pămînt din Buşteni a început să conteze, cei doi bătrîni au cheltuit suficient de mulţi bani ca să se judece cu o rudă îndepărtată pentru partea din spate a grădinii, astfel încît profitul lor din verile socialiste nu a mai însemnat nimic. Şuete sub nuc şi în sala de mese Pensiunea domnului Stancu este un bloc roz, cu adaosuri de tipul geamuri termopan sau balustrade din inox. A construit pe verticală, pentru a avea în jur cît mai mult pămînt de valorificat. Deocamdată, acolo nu-i nimic în afară de un iaz cu broaşte, însă el descrie oricui are răbdare să-l asculte, terenul de fotbal şi piscina pe care le va face atunci cînd va avea bani. Aşa cum meniul său de la restaurant "e copiat de la alţii", inclusiv traducerea în limba engleză (tot de la alţii a învăţat că pîinea se plăteşte în plus şi că uşa de la cămară se închide cu cheia, ca nu cumva prea darnica bucătăreasă să pună o roşie în plus la salată), "obiectivele" lui sînt cele standard. Primul pe care a reuşit să-l realizeze este sala de conferinţe. La doamna Cornescu, în curte, şuetele se ţineau sub nuc, la banca pe care gazdele o puneau la dispoziţie musafirilor, "la pachet" cu accesul la frigider şi la aragaz. Aici, în timp ce scuipai sîmburi de lubeniţă, erai nevoit să asculţi povestea fetei de la Bucureşti şi a ginerelui care "nu este tocmai ce ne doream noi, că nu e de familie", dar, pe de altă parte, e serios şi muncitor şi "au doi copii, acum ce să-i faci?". La pensiunea domnului Stancu, şuetele au loc în sala de mese, la micul dejun "inclus", două felii de brînză şi una de salam, "aţi văzut că le-am zis la fete să-l facă mai consistent?... m-am gîndit la voi să mîncaţi bine, că sînteţi tineri!". Cu coada ochiului, patronul îşi observă angajatele: "Las-o să schimbe scrumiera, că-i face plăcere!". Discuţiile se poartă în jurul banilor, al investiţiilor şi al fondurilor pe care domnul Stancu nu ştie să le acceseze. Pînă la urmă, parcă intimitatea doamnei Cornescu în care intrai fără voia ta, însă cu accepţiunea ei, era mai plăcută, mai reconfortantă. Patronul unei pensiuni poate avea atitudinea de stăpîn al unei case în care te simţi un intrus. Există însă şi pensiuni ai căror proprietari au învăţat că cel mai important secret al acestui job este discreţia, însă pînă la urmă tot nu se pot abţine să nu-ţi ofere frînturi din viaţa lor, pe post de desert. "Ce aţi făcut cu Gigi Becali? Pînă la urmă de ce l-aţi închis?" (noi, cei din Capitală, sîntem, desigur, responsabili cu tot ce se întîmplă aici) " ne-a întrebat domnul Stancu, înainte de plecare, în timp ce angajatele lui făceau piruete şi plecăciuni de "rămas bun".
