L-a cîștigat Dumnezeu pe cel mai bun om din lume
Se numește Ionel. E din Piscu Vechi – Calafat. Semăna în toate cu bunicul meu Constantin, îi era nepot doar. Sîmbătă, la ora 4 dimineață, l-a luat Dumnezeu. De ce era Ionel cel mai bun om din lume? E sigur un lucru: pentru mine e cel mai bun om din lume. Pentru tine, cititorule, el nici nu există. De altfel, bucuria mea e doar a mea, că l-am cunoscut. Cînd eram adolescent venea cu pîine-țest, cu miel, cu găini în spate, în spatele lui mic și vînjos. Nu văzusem nici pîine-țest, nici cărătură cu spinarea așa uriașă. Pornea de cu seară din Poiana Mare – Calafat, schimba la Craiova și ajungea cu trenul dimineața, la șase-șapte, în București. Nu se culca deloc. Lăsa bunătățile și pleca cu tramvaiul 19. Se plimba de două ori de la un capăt la altul să vadă orașul. Mare minute orașul pentru el, un om pentru care înălțimea tutunului era amețitoare. Se încînta singur pe drumul ăsta și mă încînta și pe mine pentru că îmi povestea tot ce eu nu puteam cuprinde. Deși mergeam pe același drum, el vedea, eu devenisem orb. Acum vreo treizeci și ceva de ani, peisajul industrial și urban era nemișcat. Și nesimțită era și pofta mea de mîncare, de care făceam rost stînd ore în șir la coadă în Piața Amzei, la măcelărie sau alimentară. Vremurile alea fără mîncare. Ionel mă hrănea. Venirea lui însemna scutirea mea vreo două săptămîni de a sta la cozi în Piața Amzei. E ceva. Chipul lui era al zîmbetului, deși muncea ca nebunul. Pleca în aceeași seară, cu trenul, cu misiunea îndeplinită. A doua zi dimineață trebuia să ude roșiile. Păi, cine să-i ude lui roșiile? Roșiile, prin el, au devenit cel mai fabulos lucru din viața mea. Erau cărnoase pentru că-l vedeam pe Ionel plecînd și udînd. Cel mai bun om din lume avea cuvîntul care zicea realitatea. Roșia, lubenița, tutunul. El mi-a spus calendarul lubeniței. Dacă nu întorci codița lubeniței ca să dea zeamă, nu dulceață, lubenița-i coaptă doar după Sfînta Marie Mare, 15 august. Și cu el am împărțit lubenițele de trei ori cît capul de om. Le pîrîiam între picioare, gest învățat de la bunicul meu, că-s coapte, și apoi ne scufundam pînă la urechi în lubeniță. Tutunul mi l-a arătat ca pe un secret. Niciodată nu văzusem tutun. El păzea tutunul din Piscu Vechi. Sîmbătă, la ora 4 dimineață, Ionel a plecat de mînă cu Dumnezeu în plimbare. Nu m-am dus la înmormîntare. În aceeași zi i-am făcut de patruzeci de zile lui taică-meu, cel cu care Ionel, o vară, a săpat via și a plivit roșiile.
