Din Viena pentru Bucureşti
Constănţean fiind şi Rac dependent de mare, soare, nisip şi pescăruşi, m-am mutat de vreo două luni în Viena (nu tu deschidere la mare), după patru ani în Bucureşti (nu tu deschidere la mare), acolo unde îmi petrecusem anii de studii sub regimul infernalului deceniu 9. Aş dori ca prietenii mei toţi şi de toate vîrstele să ştie ce dor îmi e de ei. Să te îndepărtezi de cei dragi este deopotrivă sinucidere şi renaştere, laşitate şi curaj, dragoste şi indiferenţă, egoism şi altruism, aventură şi renunţare. Dar nu despre ei şi relaţia mea afectivă cu ei vreau să scriu. Vreau să scriu despre relaţia mea cu acest oraş bulversant şi imposibil, Bucureştiul. Vreau să scriu despre ce mi-a oferit el în aceşti ultimi patru ani din existenţa mea. Cu ce să încep? Poate cu drumul zilnic spre serviciu, prin cartierul cu străzi purtînd nume de capitale şi ţări. Liniştea atipică, trecătorii puţini şi discreţi, minunatele bijuterii arhitectonice (acele case ce adăpostesc poveşti cu ambasadori şi soţii de ambasadori, cu activişti & securişti, cu boieri de viţă veche). Tot pe acolo treceam în dimineţile cu jogging, salutînd zîmbind micul Fiat 500 cu număr generic (XXS) şi tot acolo mă opream în faţa avizierului de la ICR cu speranţa că apare HRP, cel pe care avusesem şansa să-l cunosc odată, la un Bookarest. Hai să merg mai departe, prin templurile jazz-ului live, prin catedralele subterane pline de fum ale atîtor nopţi de audiţii fericite, să-mi amintesc cum am ajuns să îl cunosc pe Adi Andrieş şi ArtJazz-ul lui de la Orizont şi nopţile de chibiţeală în jurul cîntării, coborînd scara îngustă către acordurile răsturnate, tablourile de pe pereţi şi băuturile servite de Miki şi Nico. Deşi alerg aici în Schönbrunn şi Prater, mi-e dor de tura mea de lac Herăstrău, lăsînd maşina cu botul înspre lac şi strecurînd un pol bătrînului sărac ce aducea la trăsături cu tatăl meu în anii finali. Cît despre Cărtureşti, ar trebui scris un roman, o serie de zece romane, o monografie. Cîte ceaiuri fine, cîte muzici prea fine! Cîte cărţi ultrafine amuşinate, răsfoite în ceainărie, cumpărate în cele din urmă şi duse preţios acasă ca pe trofee de porţelan. Dimineţile de vineri, ieşind bine-dispus din bloc, direct în Calea Dorobanţilor, în forfota unei noi agitate zile, cumpărînd Dilema veche şi alte eventuale publicaţii precum revista Photo sau Cotidianul sau Dilemateca sau Idei în dialog. Serile live la Coyote Ugly şi Music Club, zilele de naştere ale lui Danteotax la Coyote şi prima audiţie în direct cu Zece by Chilian, cluburile în general şi plăcerea de a trăi intens şi eliberat de stres, înconjurat de prieteni şi de necunoscute, dar seducătoare frumoase femei. Chit că acasă intrai direct la duş şi aruncai totul la spălat, uf, atît de fumăcios popor! Nu în ultimul rînd, tihneala la TV, cu emisiuni de vis precum Altfel, Garantat 100%, Idei în libertate, Înapoi la argument, Cronica cîrcotaşilor etc. Plus filme nedublate! (Ei, bine da, mare chestie, să ştiţi.) O să ziceţi că asta nu e doar în Bucureşti. De acord, şi atunci teatrele, şi actorii, şi regizorii cei buni, hai, că nu mai termin niciodată. Radio Guerilla, na! Dincolo de imperfecţiuni şi nereguli o mie, dincolo de cît de frînt şi fără speranţă e acest Bucureşti cu fauna lui complexă, eu am locuit în el ca într-o mansardă plină cu detalii irepetabile, luminată de lumînări jucăuşe, îmbibată de jazz, de arome şi parfumuri, scăldată într-un soi de clandestinitate complice, într-o formă de provizorat ce avea mirosul acela ce se declanşează cînd cu degetul mare răsfoieşti o carte promiţătoare. Aroma unei cafele la timp şi a unui surîs pentru totdeauna. Viena, 25 martie 2008
