"Filozofia - o boală contagioasă, fără leac"

- interviu cu Cristian IFTODE -

Librăriile Adevărul şi Facultatea de Filozofie organizează lunar, de la mijlocul lunii mai, o serie de dezbateri publice sub brandul Philo-Café, foarte îndrăgit în străinătate. Prima întîlnire a avut loc pe 15 mai, la Librăria Adevărul din str. Doamnei nr. 27-29, Bucureşti, sub titlul „Vor toţi oamenii să fie fericiţi?“ Moderatorul dezbaterii, Cristian Iftode, este lector universitar dr. la Facultatea de Filozofie şi răspunde, pe larg, la întrebările despre demersul iniţiat.

Această provocare aparte, de a scoate filozofia în piaţă, sub brandul Philo-Café-ului, poate aduce a educaţie nonconformistă? Ar putea apărea ca un alt mod de a învăţa, indiferent de vîrstă?

E un mod de educaţie informală. Ar fi însă multe de spus despre ce înseamnă, în esenţă, Philo-Café-ul, acest fenomen care devine din ce în ce mai popular în Occident, în ultimele decenii. Trebuie ştiut că această idee ia avînt după anii ’80, din nevoia unei reconectări a filozofiei sau a celor cu pregătire filozofică la realitatea cotidiană, la problemele vieţii de zi cu zi. Poate că este vorba de un aspect ţinînd de o tendinţă culturală generală, pe care o putem sesiza şi în discuţiile legate de destinul artelor contemporane, mai precis, de adîncirea prăpastiei dintre produsele artei de masă şi creaţiile artistice rezervate unei elite a cunoscătorilor. Mulţi au ajuns să privească într-un mod extrem de critic specializarea tot mai accentuată, conjugîndu-se cu presupusa retragere a filozofilor profesionişti într-un turn de fildeş, cei care, conform cu o anumită tradiţie sau faţetă a proiectului iluminist, erau chemaţi să joace un rol-cheie în spaţiul public. Trebuie să recunoaştem, credibilitatea filozofilor a avut de suferit în secolul al XX-lea şi, într-o măsură considerabilă, e cazul să ne asumăm o parte din vină. Mulţi dintre filozofii de marcă au preferat să se refugieze în discuţii din ce în ce mai tehnice, uzînd şi abuzînd de tot felul de jargoane pretenţioase. Iar aceasta nu este decît o parte a problemei! Există şi un număr considerabil de filozofi recunoscuţi, care au făcut carieră din vestirea morţii filozofiei. Este o temă care, în anii postbelici, s-a corelat foarte bine cu vestirea altor morţi ilustre, cea a omului, succedînd-o pe cea a lui Dumnezeu, cea a subiectului, a autorului ş.a.m.d. Poate că, în fond, e vorba de o chestiune de metabolism. Vreau să spun că asemenea tematici nu sînt neapărat nocive pentru domeniul nostru de investigaţii, inspiră la reevaluări şi chiar la revigorări ale preocupărilor academice, însă devin nocive cînd publicul larg începe să creadă că filozoful nu mai are nimic relevant de spus în spaţiul public.

Revenind acum la ideea de Philo-Café. Ea a venit pe direcţia uneia dintre cele trei mari ramuri a ceea ce se numeşte, în prezent, practică filozofică în Occident. Ideea generală a acestor demersuri este de a recupera ceva din semnificaţia originară a filozofiei greco-latine, presupunînd concretizarea doctrinei într-un fel anume de viaţă filozofică. Altfel spus, miza filozofiei, a instrucţiei filozofice, nu se reducea la elaborarea de teorii, ci antrena un mod specific de viaţă. În acest sens, anticii vorbeau despre filozofie ca medicină a sufletului, ca să apelez la o sintagmă des uzitată în perioada elenistică şi romană. Acestă latură – să o numim terapeutică, a filozofiei, dar şi formativă, în sensul deplin al cuvîntului – a căzut, treptat, în desuetudine. Nu putem intra acum în detalii, pentru a reface istoria acestei treptate dezangajări a idealului cunoaşterii teoretice de acela al îngrijirii de sine. Însă resuscitarea practicii filozofice în Occident, în ultima vreme, vine şi ca răspuns la o nevoie a publicului larg, o nevoie ţinînd de zona denumită generic mental health field, multă vreme monopolizată de psihoterapie. Un segment relevant al populaţiei urbane şi-a creat acolo un veritabil reflex din a merge nu la duhovnic, ca în spaţiul răsăritean tradiţional, ci la psihanalist, sau la o altă formă de consiliere psihologică. În acest climat general a apărut şi ideea că filozofia ar putea să recupereze ceva din latura ei terapeutică, redevenind relevantă pentru un public larg. Astfel, a apărut, după anii ’80, consilierea filozofică, ghidată de asumpţia potrivit căreia filozoful – nu atît sau nu în principal prin cunoştinţele pe care le deţine, cît mai ales prin aptitudinile sale bine antrenate de argumentare, gîndire critică, depistare şi evaluare a presupoziţiilor, prin capacitatea sa de înţelegere a multitudinii de puncte de vedere exprimabile în legătură cu o anumită problemă – te poate ajuta să-ţi schimbi viaţa, dobîndind o înţelegere sporită a dilemelor existenţiale cu care te confrunţi.

Există, aşadar, trei ramuri ale practicii filozofice care au cîştigat treptat recunoaştere publică. Una este consilierea filozofică, ţinînd de registrul privat, aflată într-o anumită vecinătate cu consilierea psihoterapeutică, fără a intra, de fapt, în concurenţă cu aceasta. Diferenţa, pe scurt, în cuvintele unui consilier reputat, este că practica filozofică se adresează oamenilor care au nevoie de dialog, nu de diagnostic; este o căutare cooperativă a adevărului, nu o sondare a sentimentelor de vinovăţie, a traumelor personale ş.a.m.d. O a doua ramură implică un fel de asistenţă de grup, zonă unde s-a dezvoltat fenomenul Philo-Café. Iar a treia este aşa-numita consultanţă organizaţională, acoperită în mare parte, în prezent, de un domeniu foarte dinamic, în expansiune, cel al eticii aplicate.

Se poate vorbi de mai multe tradiţii în istoria Philo-Café-ului?

Da, se poate spune că Philo-Café-ul se reclamă deja de la două mari tradiţii. Acestea urmează, într-un fel, împărţirea filozofiei de astăzi în două „continente“ filozofice. Şi poate că întotdeauna a fost ceva de genul acesta în istoria filozofiei. Există zona anglo-saxonă, mai bine finanţată acum şi mai vizibilă, revendicîndu-se de la metoda analitică de filozofare. De cealaltă parte este aşa-numita filozofie continentală, înglobînd, de fapt, şcoli cum nu se poate mai diferite de filozofie. Dihotomia aceasta, analitic versus continental, mai degrabă geopolitică, se reflectă pînă la un punct şi în cele două moduri de a organiza un Philo-Café. Cînd noi am demarat discuţiile legate de organizarea unui Philo-Café autohton, am avut în minte, iniţial, un model de la Harvard, deci din spaţiul anglo-saxon, presupunînd un spaţiu similar – aşadar, o librărie, invitaţi din zona universitară şi un nivel destul de elevat al discuţiilor, venind de obicei în prelungirea dezbaterilor din mediul academic.

De cealaltă parte, Philo-Café-ul în Europa şi în tradiţia de tip francofon se face chiar într-o cafenea. Aceasta, în primul rînd. Apoi, discuţiile se desfăşoară într-un spirit ceva mai liber, mai spontan, pornind adesea chiar de la probleme cotidiene sau teme foarte generale, mai degrabă decît de la probleme decupate cu precizie. În mare măsură, e vorba de o dezbatere liberă între oameni posedînd deja un bagaj semnificativ de lecturi filozofice, ceea ce la noi ar fi un pic mai greu de asumat, măcar prin prisma locului ocupat în prezent de filozofie în programa şcolară. Spre exemplu, în Franţa se face extrem de multă filozofie în liceu; la noi, din păcate – tot mai puţină! Însă apetenţa pentru filozofie există şi la noi, chiar dacă nu putem conta pe aceleaşi instrumente conceptuale. Acesta este, în fond, miezul pariului nostru cu publicul, pe care îl aşteptăm la Philo-Café-ul de la Librăria Adevărul din Capitală.

Ceea ce vom încerca noi va fi – cred – ceva intermediar între cele două modele, asumînd faptul că la noi nu există o cultură a dialogului filozofic purtat în acest tip de spaţiu extraacademic. Fiind una dintre primele încercări de acest gen de la noi din ţară – încercare de a organiza un spaţiu adecvat pentru dialogul filozofic genuin, punînd între paranteze vîrsta, gradul de instrucţie filozofică, prestigiul universitar sau CV-ul academic al participanţilor la discuţii –, sperăm că, în bună măsură, lucrurile se vor ajusta din mers, văzînd şi făcînd. Vom căuta, pentru început, să propunem teme provocatoare, abordate cu ajutorul a doi invitaţi venind din mediul filozofic universitar, în speranţa că foarte rapid, poate chiar de la început, printr-o fericită întîlnire sau afinitate între participanţi, vom reuşi să depăşim cadrul – inevitabil, un pic rigid şi formal – al unei dezbateri filozofice cu public, ajungînd să purtăm o discuţie deschisă, nu haotică, dar în care rolurile să se estompeze treptat, în care să nu existe, aşa-zicînd, doar protagoniştii anterior anunţaţi şi un public care stă şi cască gura, ci să fim, cu toţii, nişte participanţi foarte activi la eveniment, parteneri într-un dialog din care să avem cu toţii de cîştigat. Mă gîndesc că şi invitaţii noştri vor beneficia, astfel, de oportunitatea unui contact direct cu oameni venind din afara mediului filozofic universitar, un public care s-ar putea să îi tragă de mînecă, să îi scuture puţin, făcîndu-i să se întrebe dacă nu tratează, totuşi, anumite probleme într-un limbaj prea pretenţios, sau dacă nu riscă, prin construcţiile lor teoretice şi speculative, să dea naştere, după sforţări giganteşti, doar unui amărît de şoricel, ca să evocăm un celebru vers horaţian...

Mă aştept să întîlnim, la Philo-Café, şi pe unii dintre foştii şi, de ce nu, viitorii noştri studenţi, aceştia din urmă căutînd să aibă un prim contact viu, direct, dincolo de acţiuni precum „Porţile deschise“, cu unii dintre profesorii din facultate. Dar aceasta nu înseamnă că vom avea printre invitaţi doar profesori de la Facultatea de Filozofie din Bucureşti. Ceea ce mă interesează este să putem aduce faţă în faţă oameni care, pe tema anunţată, nu îşi vor da prea uşor dreptate unul altuia. Apoi, ideal ar fi ca, după o minimală punere în temă şi după afirmarea succintă a două poziţii distincte, eventual divergente, auditoriul să nu aleagă în tăcere o tabără, ci să răspundă provocării, participînd activ la discuţie. Cred că asta deosebeşte un Philo-Café de o dezbatere publică. Intervenţiile sînt oricînd binevenite, nu se ascultă conferinţe sau prezentări, după care se adresează, pe final, o serie de întrebări din public. Vom avea drept invitaţi oameni care pot oferi modele de reflecţie filozofică, specialişti pasionaţi de domeniul lor, care ştiu să incite, să provoace şi să susţină discuţii, şi într-un limbaj nepretenţios, accesibil. Să nu uităm, apoi, un avertisment formulat de Nietzsche, sunînd cam aşa: „Profesorul bun nu spune ceea ce gîndeşte el însuşi despre cutare problemă, ci ceea ce gîndeşte că trebuie spus sau că merită auzit de cei cărora li se adresează în cutare moment sau împrejurare!“ Ceea ce vom face va fi călăuzit de spiritul socratic al permanentei interogativităţi, ghidaţi de convingerea că filozofia, în ultimă instanţă, îşi vădeşte foloasele existenţiale prin aceea că ne oferă, în orice moment, şansa de a vedea că se poate gîndi sau acţiona şi altfel decît ne-am obişnuit să o facem pînă atunci... Vom încerca, de asemenea, să îmbinăm teme filozofice de interes general cu teme ancorate în actualitate sau deschizînd către provocările lumii de mîine.

Filozofia nu pare a avea, la noi, o răspîndire pe scară largă. Va fi un pariu riscant. Sîntem nişte babe filozofice?

Nu e chiar aşa. La începutul anilor ’90, filozofia în România a cunoscut o perioadă de spectaculoasă efervescenţă, măcar la nivelul apetenţei pentru lectură a publicului larg. Apoi, la facultate, după perioada comunistă, numărul de candidaţi pe loc era impresionant. Filozofie în adevăratul sens al cuvîntului s-a făcut şi în perioada comunistă, chiar dacă exista o singură filozofie oficială, marxism-leninismul, ceea ce desigur că funcţiona ca un factor constrîngător şi solicita diverse volute, precum şi compromisuri mai mici sau mai mari, pentru a putea preda şi publica în domeniu. Însă filozofie de cea mai bună calitate şi fără înregimentare ideologică cred că s-a făcut şi pe-atunci în Facultatea de Filozofie din Bucureşti. Profesori cu vocaţie au existat şi au coagulat în jurul lor grupuri de studenţi pasionaţi şi dispuşi să gîndească în afara liniei de partid... Oricum, în anii ’90 e limpede că a existat un enorm interes pentru filozofie, pentru redescoperirea lucrărilor marilor gînditori români, puşi la index de către regimul comunist. După care interesul acesta a intrat – poate firesc – pe o curbă uşor descendentă, lucru determinat şi de marginalizarea treptată a filozofiei şi a logicii din programele de învăţămînt preuniversitar. Sîntem conştienţi că s-ar putea şi mai bine, dar adevărul este că ne aflăm, astăzi, într-o competiţie indirectă cu o serie întreagă de facultăţi socio-umaniste, pentru un număr de potenţiali studenţi oarecum similari ca profil intelectual. Apoi, nu avem cum nega evidenţa: nivelul învăţămîntului preuniversitar a scăzut mult în ultimii ani. Dincolo de această stare de fapt îngrijorătoare, e vorba şi despre alte provocări. E vorba de generaţii cu mentalităţi diferite, aşteptări diferite, obiceiuri diferite. E limpede că avem datoria, ca profesori, să mergem în întîmpinarea lor, încercînd să ne transformăm stilul de predare şi de discuţie într-unul mai puţin rigid, mai uşor de urmărit, mai captivant. Fără a ajunge însă la vulgarizări: în ceea ce mă priveşte, sînt un adversar hotărît al vulgarizărilor de tot felul, al simplificărilor excesive ale unor teorii filozofice – simplificări, în fond, mincinoase, amăgitoare. Dar aceasta e o altă discuţie.

Subiectiv vorbind, ce ar avea cineva de cîştigat participînd fie şi la o singură ediţie de Philo-Café?

Mi-aş dori să cred că plecăm cu toţii de la ideea că nu vom părăsi Philo-Café-ul aşa cum am intrat, fără să fi învăţat ceva. Trebuie spus că orice dialog, de la unul banal pînă la unul care abordează teme grandioase şi apelează la cuvinte mari, pune, de fapt, în joc chiar propria noastră identitate. De fiecare dată! Pentru că sîntem convingerile şi atitudinile noastre, valorile pentru care luăm poziţie şi ne angajăm, într-o măsură poate chiar mai mare decît sîntem acest trup îmbătrînind pe nesimţite şi această memorie tot mai plină de goluri. Fiecare dintre noi se defineşte, în ultimă instanţă, printr-un set de credinţe, de angajamente, de valori pe care le atestă şi le reconfirmă odată cu fiecare discuţie. Tocmai de aceea este atît de greu şi într-un anumit sens foarte riscant să porţi un dialog veritabil. Anticii ştiau asta. În fiecare discuţie, inclusiv cea mai banală, miza sîntem chiar noi, identitatea noastră. Socrate a pus cel mai bine în evidenţă acest aspect decisiv. Nu contează de la ce porneşte discuţia, de îndată ce angajează asumpţiile tale valorice, te angajează personal, îţi pune în discuţie identitatea.

Dar filozofic, în baza cărui sistem de valori va şti fiecare dintre cei prezenţi la Philo-Café, că s-a modificat ceva în interiorul său, în fiinţa sa?

E o întrebare dificilă, fiindcă orice posibil răspuns va avea în fundal un anumit model de subiectivare, ca să mă exprim într-un mod mai tehnic. Există mai multe feluri de a vedea foloasele filozofiei în viaţă. Un răspuns neutru axiologic nu pot oferi. Pot furniza doar un criteriu minimal. Dacă vei pleca după două ore de ascultat şi eventual participat la discuţii la Philo-Café şi, odată ajuns acasă, nu vei fi îngropat deja lucrurile discutate într-un sertar al minţii tale, dacă ele continuă să te bîntuie, dacă observi că şi a doua zi, la cafeaua de dimineaţă, îţi mai fuge gîndul la cele vorbite cu o seară înainte, atunci e semn bun că ceva se petrece cu tine şi că ai o anumită deschidere, poate chiar chemare, pentru reflecţia filozofică. „Numai viaţa continuu examinată merită să fie trăită“ – spunea odinioară Socrate. Există însă mai multe feluri de a înţelege acest deziderat.

Cum v-a cucerit filozofia?

Pasiunea pentru filozofie a venit, în cazul meu, pe acel fond despre care am vorbit deja, din anii ’90, cînd eram adolescent. Într-o vară – cred că treceam în clasa a VIII-a –, am dat peste o ediţie a Dialogurilor lui Platon, îngrijită de Constantin Noica. Nu ştiu dacă asta a fost şansa sau damnarea mea, dacă a fost bine sau rău, dar, din acel moment, nu m-am îndoit niciodată că vreau să fac filozofie. Privind tinerii de azi, chiar şi mulţi dintre cei care vin la noi în facultate, mi se pare că întrezăresc un grad ridicat de derută, o lipsă de repere şi de încredere în sine, dincolo de poze şi frondă; la urma urmei, foarte multă frică, frică de a se asuma, frică de a se angaja pe un drum cert în viaţă. Or, eu se pare că am fost ferit de asemenea dubii... Sigur, ce spun acum pare genul acela de poveste pe care o ticluieşti retrospectiv, ca să dea bine, însă chiar aşa mi s-a întîmplat! Cred că filozofia e o boală contagioasă, fără leac! Iar apoi, cred că am avut şansa de a întîlni, în facultate, nişte profesori care au văzut ceva în mine şi de la care am avut enorm de învăţat...

Pare simplu. E chiar atît de simplu?

Am traversat, fără îndoială, şi momente de restrişte, de îndoială. Filozofia îţi oferă periodic asemenea prilejuri. Are şi o latură primejdioasă. Dacă nu îi rezişti, devine opusul „medicamentului“. Te poate înstrăina de lume. După nişte luni de reflecţie asiduă, consacrată problemei fiinţei, rişti să nu mai fii sigur cum se trece strada. Pierzi firescul gesturilor zilnice sau uiţi „drumul înapoi în peşteră“, ca să recurg la faimoasa metaforă platoniciană. Cred că oricine se ocupă cu filozofia la modul dedicat simte, periodic, cum îi fuge pămîntul de sub picioare, simte că ar trebui să o ia de la capăt, că tot ce a construit e la fel de fragil precum un castel din cărţi de joc. Şi poate că acesta e spiritul socratic al filozofiei: să nu-ţi fie teamă să o iei de la început, să revizuieşti totul! Pentru că adevărurile tale sînt doar cele pe care le recîştigi aici şi acum, odată cu fiecare punere la încercare, cu fiecare dialog izbutit, jucînd de fiecare dată „all in“. Este şi ceea ce deosebeşte filozoful de un sofist iscusit.

Aţi scris şi o carte dedicată filozofiei ca mod de viaţă. Ce reacţii a stîrnit?

A stîrnit unele reacţii aprinse, care mărturisesc că m-au surprins. Cartea aceea, publicată în 2010, era un fel de manifest pentru filozofie, ca să citez un titlu de Badiou. Ea s-a ivit dintr-o exasperare personală, într-o perioadă în care mi-am pus, foarte tranşant, anumite întrebări referitoare la rostul filozofiei academice în zilele noastre. Cel puţin în mediul nostru, cartea a stîrnit unele polemici. Au existat şi reacţii extrem de pozitive, la fel cum au existat altele ostile sau cel puţin nedumerite în legătură cu miza lucrării. Dar, în ultimă instanţă, cartea aceea se dorea un semnal de alarmă şi un manifest, asumîndu-şi, astfel, inevitabile exagerări, precum şi unele accente belicoase la adresa filozofiei academice. Nu regret gestul publicistic, chiar dacă aş nuanţa acum suplimentar multe dintre poziţiile exprimate acolo. Dar atunci am simţit nevoia unei astfel de atitudini radicale.

A te întreba cu privire la posibilitatea unei vieţi filozofice cred că implică o circulaţie în dublu sens, de la doctrină, la viaţă. Pe de o parte, ne oferă ocazia de a vedea în ce măsură ne putem construi, ne putem modela pe noi înşine pe baza unui set de enunţuri întrunind adeziunea noastră intelectuală. Pe de alta, e vorba de prilejul de a proba, neîncetat, în ce măsură chiar trăim după cum spunem altora că ar trebui să trăiască. Din păcate, cred că în vremurile noastre se vorbeşte extrem de mult, poate excesiv, despre schimbare şi dezvoltare personală, însă această schimbare e gîndită strict pe orizontală, lipsită de orizont spiritual şi înţeleasă mai curînd în termeni economici, antreprenoriali. După cum au arătat unii autori contemporani, raţionalitatea neoliberală prevalentă în prezent determină un tip de subiectivare pe modelul „întreprinderii de sine“, al performanţei şi eficienţei economice, foarte departe de modul tradiţional de a concepe transfigurarea existenţei cotidiene prin întîlnirea cu filozofia.

Orice om este o filozofie vie, ca să evoc spusele unui reputat filozof practician. Această filozofie se poate întrezări în alegerile de viaţă pe care o anumită fiinţă umană le face. Opţiunile făcute vădesc în mod implicit o anumită poziţionare, o anumită atitudine faţă de viaţă, o anumită valoare atribuită muncii, un sens al iubirii sau al realizării de sine etc. Dar aceasta nu înseamnă că ea este şi o filozofie bună, coerentă şi consistentă. Tocmai efortul de a scoate la iveală acel set de credinţe şi angajamente existenţiale, despre care vorbeam mai devreme, ne defineşte într-o măsură covîrşitoare. Efortul de a le exprima, de a le explicita le va transforma inevitabil, le va rafina, le va da o profunzime şi o coerenţă sporite. Aceasta reprezintă una dintre şansele, dintre „vicleniile“ filozofiei: încercînd să te cunoşti mai bine pe tine însuţi, ai şansa de a te transforma pe tine însuţi.

Filozofia pare doar apanajul bărbaţilor. Este sau nu aşa?

În societatea noastră operează, încă, multe prejudecăţi sexiste. Eu unul nu cred în acest tip de predestinare. (Poate că şi aceasta ar fi o temă potrivită pentru un Philo-Café...) Nu cred în profesii rezervate unora sau altora. Sigur, personal, voi continua să admir la televizor mai degrabă nişte graţioase gimnaste, decît nişte gimnaşti, dar aceasta reprezintă mai degrabă o alegere estetică. Vorbind serios, în filozofie, odată ce s-a creat un context social mai prielnic, au apărut şi nume feminine de prestigiu. Din punct de vedere istoric, social, cultural, poate că bărbaţii au avut într-o măsură mai mare răgazul de a reflecta asupra unor teme precum adevărul, binele, fericirea. Însă mai departe este riscant să ne aventurăm în observaţii care să implice diferenţa sexuală sau pe cele etnice, rasiale, lingvistice.

Cea mai potrivită limbă pentru filozofie e germana?

Este o altă prejudecată. Cred că poţi filozofa în orice limbă. E însă adevărat că germana are o anumită structură gramaticală şi un mod de compunere a cuvintelor care-ţi permit să concretizezi în imagine concepte abstracte, lucru extrem de prielnic pentru reflecţia filozofică. Sînt, însă, şi cel puţin doi gînditori români de prestigiu, care au încercat să evidenţieze potenţialul filozofic al limbii române: Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica.

Există un salut anume al filozofilor?

Nu! (rîde) Dar iată o nouă temă la care putem reflecta împreună cu invitaţii noştri. Fără a deveni snobi. Sentimentul că aparţii unei elite e, pînă la un punct, bun, pentru că e prilej de recunoaştere mutuală şi identificare. Dar acest moment trebuie urmat de deschidere. Poate că vom încerca să stabilim un salut prietenesc al participanţilor la Philo-Café, fără a pretinde cumva că este semnul celor care se consideră depozitarii vreunui adevăr inaccesibil muritorilor de rînd.

a consemnat Alexandru CATALAN

Foto: E. Enea