Fără haz, despre necaz
Nu e zi de la Dumnezeu în care portretele celor care guvernează țara să nu capete culori, trăsături, alcătuiri din ce în ce mai greu de privit și de îngăduit de o minte rezonabilă: discursul celor de la putere trece într-o secundă de la caraghios la stupefiant, de la delir la obrăznicie, de la irațional la minciună, nelăsîndu-ne, dinaintea dezastrului, altă soluție decît perplexitatea. Rareori a avut parte România de o asemena combinație de corupție, incompetență, fățărnicie, incultură, așezată confortabil în fotoliile guvernamentale. Doamna Dăncilă, domnul Daea sau domnul Toader au ajuns de rîsul Europei. Părem cu toții un neam de neputincioși, de blazați resentimentari, confiscați de o gașcă de cartier.
Sigur, efectele economice ale acestui tip de guvernare se văd imediat: sărăcie, nesiguranță, lipsa unui viitor verosimil, lipsa investițiilor și a afacerilor de succes etc. Mă întreb, însă, dacă sîntem conștienți de efectele acestor guvernări păguboase pe termen lung. Efecte la nivelul țesutului social aflat în formare. În ce țară trăiesc și se dezvoltă copiii și tinerii noștri?
O țară în care autoritatea statului, a instituțiilor lui celor mai de seamă, a legilor și normelor făcute să protejeze cetățenii, toate sînt disprețuite, luate peste picior, dezavuate în presă, în dezbateri publice, în tot ce înseamnă tentativă de dialog. Zilnic, copiii și tinerii noștri aud bombănelile unei țări întregi, semnele de neîncredere și de iritare ale unui popor întreg în fața felului în care este condus. Tot zilnic văd în fruntea țării personaje cu totul nedemne de rolul și de sarcinile pe care sînt chemate să le îndeplinească. Și vor crește cu îndoiala că România va avea vreodată miniștri și parlamentari oneşti, competenţi, capabili să producă şi altceva decît vorbe goale.
Generațiile noi cresc într-o țară în care cariera, succesul, diploma, educația, corectitudinea, loialitatea sînt toate măsurate strîmb, fără criterii onorabile, fără greutate morală, fără consistență. Dacă doamna Viorica Dăncilă poate fi prim-ministru (agramat) al unei țări, iar pentru asta nu a avut nevoie de altă competență decît obediența față de un șef de partid, atunci tinerii noștri vor învăța strîmb ce trebuie să faci pentru a te arunca în lupta politică. Dacă domnul Daea poate spune enormități, în numele unei țări întregi, fără să suporte alte consecințe decît hohotul de rîs a milioane de români, atunci copiii noștri vor găsi tolerabile impostura, iresponsabilitatea, tupeul. Dacă ministrul Justiției pune legea țării ca miză la un joc de poker al partidului de guvernămînt, atunci liceenii și studenții noștri se vor obișnui să trăiască în sosul corupției și al minciunii.
Dar peste toate, efectele cele mai nocive, pe termen lung, le va avea disprețul aproape fățiș al statului pentru învățămînt și sănătate. Absente cu desăvîrșire din orice proiect politic, veșnic prezente în scandaluri și în polițe plătite în lupta pentru putere. Copiii și tinerii noștri își văd zilnic părinții ducînd bătălii nesfîrșite cu ruina și mizeria din școli și spitale, cu lipsa de reformă și de perspective. Asistă zilnic la temerile și neîncrederea adulților în fața serviciilor oferite de stat, la frămîntările care însoțesc fiecare pas făcut într-o instituție medicală sau școlară. Cîți ani și cîte generații ne vor trebui ca să reclădim convingerea că statul își prețuiește prezentul și viitorul?
Nu îmi vine să rîd de cormorani și de piscine. Nici de „negaționalism“ ori de „combaterea Holocaustului“. Mi se pare că nu avem nici un haz făcînd bancuri și caricaturi pe timpul și pe umerii celor ce vor veni după noi. Copiilor noștri nu le va fi de nici un folos o pagină de istorie, lungă de treizeci de ani, în care ne-am amuzat copios și ne-am descurcat fiecare pe cont propriu.
Maria Iordănescu este psiholog.
