Enescu 2015 pe sărite – Un festival prin ochi şi urechi de cronicar

Septembrie 2015. Din nou, Enescu. Cu muzică, zgomote şi furie, ca de fiecare dată. Festivalul îi bucură şi îi îndrăgosteşte din nou pe cei care iubesc muzica, îi contrariază şi îi revoltă pe cei care nu o înţeleg. Şi nu înţeleg nici de ce trebuie atîţia bani de la buget pentru plăcerile unor snobi. O spune fără fasoane un propagandist deghizat în jurnalist cu veleităţi de prim-editorialist, cadorisit nu de mult şi cu o emisiune de opinie în

Nu mai miră nimic, chiar prim-ministrul Victor Ponta a dat tonul încă de la finele ediţiei trecute, aplaudat de Ioan Holender: Festivalul Enescu e cam scump, ştie el, în străinătate sînt mult mai scumpe abonamentele. Enescu 2015 e prin urmare cu 25% mai suplu ca buget, cu bilete şi abonamente mai scumpe şi cu mai puţine zile de concerte. Mai bine mai puţin decît deloc, şi-or fi spus melomanii în gînd, înghiţind în sec. Măcar de s-ar face kilometrii ăia de autostradă pe care îi pomenea un fost ministru al Culturii, citîndu-l deformat, fără ghilimele şi în interes propriu, pe Malraux, ar ajunge snobii mai repede la Viena. Francofonia nu ne salvează nici de data asta, sîntem în ţara cu cele mai mici autostrăzi, dar cu cele mai multe festivaluri care celebrează sezonier o largă gamă de produse tradiţionale, de la bere, langoşi, zaibăr, clătite, viezure, varză murată, răţuşte, gogonele şi, fireşte, de acum, iconicii mititei. Şi părerile, sînt ca întotdeauna, împărţite. Sîntem o democraţie, toată lumea crede că e normal să-şi dea cu părerea, mai ales acolo unde nu se pricepe o iotă. 

● Conferinţa de presă din 29 august e festivă, cu politeţuri şi cuvinte mari. Sorin Oprescu, primarul Bucureştiului, promite din nou senin sala de concerte atît de mult visată de muzicieni şi melomani.

spune suav primarul, exact cum senin declama şi acum doi ani, în 2013. Nu-i vina lui, ca de obicei, aşteaptă o hotărîre a Justiţiei. Şi, în plus, o spune foarte sincer,

Savuros! Ce nu ştiam la ora aceea nici noi, nici primarul cel spiritual şi nici măcar ariciul era că Justiţia cea legată la ochi tocmai îşi făcea cu sîrg temele.

Tot la conferinţa de presă din preziua deschiderii, Kristian Jarvi, dirijorul invitat pentru concertul inaugural alături de Orchestra Română de Tineret şi superstarul Sarah Chang, afirmă că Enescu reprezintă pentru România ceea ce semnifică Grieg pentru Norvegia. E mult mai mult decît atît, din punctul meu de vedere – şi nu numai al meu. Teza şcolilor muzicale naţionale poate fi valabilă doar în cazul

, dar încă o dată, Enescu nu înseamnă defel doar

.

Deschiderea e un succes total. Cu două lucrări-şlagăr, cu aplauze frenetice, cu sala plină pînă la refuz, cu mulţi politicieni şi cîteva huiduieli la intrare, cu multe flori şi doi bodyguarzi la scenă.

 Cînd ai pe afişul concertului de deschidere

succesul e asigurat dinainte, în proporţie de măcar 70%. Nemaipunînd la socoteală charisma unui dirijor tînăr, un cor superb şi o orchestră încîntătoare. N-am înţeles de ce a fost nevoie de doi bodyguarzi cu imprimeuri galbene pe tricouri negre, care au flancat permanent scena în timpul concertului – domnii au fost vizibil impresionaţi de

Şi încă ceva: emblematic pentru presa din România mi se pare cadrul în care pădurea de camere video din Sala Palatului e întoarsă în timpul concertului spre loja oficială, nici o cameră, absolut nici una fiind orientată spre scenă! 

● Cea mai frumoasă formă de prietenie e muzica de cameră. În forma ei cea mai elevată, e o relaţie metamuzicală, în sensul platonician al grecescului

. Cea mai frumoasă exemplificare a ei s-a numit anul acesta Tharice Virtuosi. Se vede, în felul în care cîntă, că le face plăcere să fie împreună şi că se simt foarte bine laolaltă pe scenă. Muzica lor se ţese într-un adevărat dialog, trialog etc. între două, trei, patru, opt sau zece voci. Un dialog, în sensul construcţiei unei idei din altă idee, un dialog cumva platonician, din care toată lumea învaţă. Dialectică pură, la care noi, spectatorii, asistăm, din ce în ce mai pătrunşi de realitatea muzicală, esenţă suprasensibilă, în afara timpului şi spaţiului: ideea de muzică.

. 

● Imponderabil, Cvartetul Belcea. Corina Belcea, Axel Schacher, Krysztof Chorselski şi Antoine Lederlin nu mai sînt de mult un cvartet, adică un simplu grup de patru instrumente. Au devenit un instrument cu patru inimi, cu un sunet extraordinar de omogen, aerat şi incredibil de proaspăt. Am avut această senzaţie unică, de imponderabilitate, în recitalul din 1 septembrie 2015, mai ales în cvartetul beethovenian nr. 14. De la tema celor cinci note atît de expresive din introducerea temei de fugă a primei părţi, pînă la ultimele trei acorduri

. Sunetul cvartetului e incredibil, cu final suspendat imaterial

într-un

impalpabil. E cel mai frumos cvartet beethovenian, cum spunea Wagner, pentru mine a fost cea mai frumoasă variantă pe care am auzit-o vreodată

. 

● Primele două zile din Mari Orchestre au aparţinut Israel Philarmonic Orchestra, cu Zubin Mehta la pupitru. Dirijorul indian a condus două programe pe scena Sălii Palatului, în două seri consecutive. De fapt, nu a condus. Suveranii nu conduc. Ei domnesc, guvernează sau, pur şi simplu, împărăţesc. Oficial, India nu mai are regi de pe vremea dinastiei Gupta. Rajasthanul, fieful regilor şi prinţilor indieni descendenţi ai familiei ce se trage din Kush, fiul lui Ram şi încarnare a lui Vişnu, a rămas azi doar o atracţie turistică. Ultimul rege al Indiei, născut în 1936 într-o familie de muzicieni de origine parsi la Mumbay, s-a stabilit în Tel Aviv, muntele primăverii. Legătura cu oraşul care nu doarme niciodată e pentru totdeauna, Mehta e director pe viaţă al Filarmonicii din Israel. Partitura vieţii îi va rămîne impregnată pentru totdeauna de acest loc. Aici a primit, în 2007, prestigiosul premiu „Dan David“ de un milion de dolari, acordat de un filantrop evreu originar din România. Mi-ar fi plăcut să-l întreb ce crede despre foarte actualul scandal Barenboim-Iran-Israel, despre care presa din România nu relatează absolut nimic. Şi el e un dirijor implicat în marile rupturi ale omenirii. Onest, n-a stat niciodată deoparte – mai mult decît luări de poziţie, a dus de nenumărate ori muzica în zonele fierbinţi de conflict sau pe locul marilor tragedii ale umanităţii, la Buchenwald, Sarajevo şi în teritoriile palestiniene. E un muzician cetăţean al lumii, şi nu uită asta niciodată. Dar nici faptul că e indian. Regele cară cu el peste tot în bagaje o cutiuţă cu chili. „Nu mă pot obişnui cu mîncarea europenilor“, spune zîmbind. Dirijorii au dreptul să fie originali. Sînt cei mai mari lideri ai lumii sunetelor, regi neîncoronaţi. Maharajah, în cazul de faţă.

chiar: un titlu de glorie care înseamnă o treaptă mai sus decît regele. Ultimul rege al Indiei. 

● E de înţeles starea de frenezie după memorabila întîlnire cu un ansamblu ca Berliner Philarmoniker. O orchestră perfectă, înspăimîntător de exactă în interpretare, de la întreg pînă la ultimul amănunt din partitură. Dar muzica, această muzică, nu înseamnă numai perfecţiune, muzica nu e doar tehnică, omenirea ar putea construi nişte roboţi care să cînte perfect Bach şi chiar Şostakovici. Perfecţiunea ca semn al exclamării, ierarhizările şi

-urile paroxistice n-au de-a face în chip obligatoriu şi necondiţionat cu muzica în sine. În artă nu există topuri, a spus-o în speech-ul de adio şi ex-directorul artistic al Festivalului.

Holender! Da, Berlinul e una dintre cele mai bune orchestre ale lumii. Da, ne-am topit de fericire să-i avem la Bucureşti. Dar dacă ai fost la concert, în afară de perfecţiune şi sentimentul justificat de a fi parte la ceva istoric, tu te-ai întrebat de ce ţi-a plăcut atît de mult concertul de-aseară? 

● Şi iată că Sfînta Cecilia, venerată patroană a muzicienilor, ne-a răzbunat pe noi toţi, adoratorii ei, într-o sîmbătă noapte, în plin Festival Enescu. Şi mai ales pe Murray Perahia, pe care başii de la Folk You l-au încremenit în recitalul de la Ateneu. Protectoarea cîntăreţilor, compozitorilor şi poeţilor, patroana muzicienilor şi apărătoarea melomanilor îndîrjiţi, sfînta muceniţă ocrotitoare a fost cu noi! Într-adevăr, nu te pui cu forţele invizibile! „Arise, Arise! And music’s power obey!“: primarul Oprescu e reţinut de DNA pentru mită în chiar dimineaţa de după concertul de la miezul nopţii în care The King’s Consort aduce

Sper totuşi că ariciul e bine. 

● Mult Şostakovici şi Mahler în ediţia aceasta. Şi destul Enescu. Cine spunea că nu se cîntă Enescu? Uite că se cîntă. Şi se cîntă bine, în majoritatea cazurilor. Ca să-l descifrezi pe Enescu ai nevoie de timp. Indiferent că-i vorba de cameral sau de simfonic, muzica lui Enescu e un palimpsest, unul revelator. Pentru orice muzician atunci cînd îl ştie, îl stăpîneşte. Şi de care se va îndrăgosti, pentru totdeauna. Dragostea e, în cazul lui Enescu, una gravă şi definitivă. Aşa cum au păţit-o în timp cîţiva dintre marii muzicieni ai lumii, contaminaţi pentru totdeauna. De la Lawrence Foster la Ghenadi Rojdestvenski, Zubin Mehta, Patricia Kopatschinkaja şi, recent, Vladimir Jurowski. 

● Zubin Mehta acceptă să fie preşedinte onorific în 2017. E un gest elegant din care înţelegem că nu poate face mai mult. Şi totuşi, bucurie mare pentru echipa artistică a Festivalului. Mihai Constantinescu de la Artexim are nişte cearcăne uriaşe, cred că n-a mai dormit de două săptămîni. E un efort fantastic să coordonezi un asemenea proiect şi pe deasupra să-ţi provoace insomnii şi tăcerea mormîntală a Ministerului Culturii în privinţa noului director artistic. Ioan Holender dezamăgeşte prin declaraţiile din presă: într-un interviu televizat încearcă să-l discrediteze pe Vladimir Jurowski, dirijorul vehiculat ca înlocuitorul său cu începere din 2017. Deşi a spus

cred că fostul director al Operei din Viena s-a răzgîndit şi ar mai fi vrut un mandat la conducerea Festivalului Enescu. Sau pe altcineva în acest rol, un român.  Răzgîndeala e boală veche, românească. Dar la nivelul şi anvergura internaţională pe care a căpătat-o astăzi Festivalul Enescu, bineînţeles că şi datorită lui Ioan Holender, aşa ceva ar fi o gafă impardonabilă. Jurowski a acceptat, să-l acuzi că-şi va aduce prietenii în Festival e o copilărie. Cel mai bun ar fi fost, de departe, Daniel Barenboim. Prins între crizele geopolitice ale lumii, West-Eastern Divan Orchestra şi Unter der Linden, n-o să-l vedem prea repede la Bucureşti. Şi totuşi, cine va fi? – se întreabă toată lumea muzicală şi melomană. Putem doar să sperăm că cei îndrituiţi o vor face cu gîndul la viitor, la Enescu, la editarea completă a partiturilor sale, la o integrală simfonică de nivel, la o montare Oedipe „comme il faut“. Şi la multe altele. 

● Început de concert Les Dissonances şi David Grimal la Ateneu, în ziua a doua, cu Schnittke în program. Mai sînt încă întîrziaţi care-şi caută locurile, scaunele scîrţîie. Orchestra e ţeapănă, nu dă semne că ar vrea să înceapă. Se face linişte. Două domnişoare se plimbă marţial prin sală, ceva nu le convine, au un jemanfişism de pisică în mersul lent şi aferat. O doamnă le ţîstuie, se aşază în cele din urmă cu gesturi de reluare, una din ele are o rochie neagră despicată, ca de nuntă. Dirijorul se uită în tavanul Ateneului: Astronomie, Fizică, Chimie, Elocinţă. Nu începe. Brusc, un alt întîrziat intră şi se duce ţintit spre scenă. Are o pălărie verde, de pădurar, cu o pană subţire, nefiresc de lungă, înfiptă în ea. Îmi vine să mă frec la ochi, pare o farsă. Liniştea devine apăsătoare, e ceva penibil în aer, Grimal se uită impasibil în tavan, instrumentiştii sînt stană. Pădurarul se aşază în primul rînd. Acum văd că are şi un rucsac montaniard în spinare. Pe scenă nu se întîmplă nimic. Mă gîndesc pe unde se poate ieşi mai repede din sală, dă-o dracului, Doamne iartă-mă, ce-i asta?! Mai intră alţi întîrziaţi, doi-trei se aşază, o uşă bufneşte în stînga, patru-cinci continuă, aerul e foarte greu şi se aude orice zgomot, am transpirat, francezul e tot pe tavan, printre astre cu privirea, trebuie să plec, dinspre scenă se aud susurat cîteva sunete groaznice, ca într-un

de film horror. Ce-i asta?! Mă liniştesc brusc, se aud şi alte sunete, sînt flajolete de contrabas. Grimal îşi sprijină gîtul pe vioară, respir uşurat, a început. Nu ştiu de unde mi-a rămas în cap că, în pozele de tinereţe, Schnittke seamănă teribil cu Michel Houellebecq. 

● Cvartetul Belcea, Franco Fagioli şi Il Pomo d’Oro, Janine Jansen, Andris Nelsons şi Royal Concertgebouw, Xavier Phillips şi Les Dissonances şi Elektra cu münchenezii lui Sebastian Weigle sînt revelaţiile mele pentru ediţia 2015 a Festivalului Internaţional „George Enescu“. Ca interpretări enesciene de referinţă,

cu Orchestra Naţională de cameră a Moldovei, dirijor Cristian Florea, şi

cu cvartetul Aoede şi pianistul Alfredo Perl.

 Pauză de respiro între două părţi ale unui concert la Ateneu. Sala atît de intimă nu e foarte plină, mai sînt destule scaune libere. Oamenii vorbesc în şoaptă, e o atmosferă caldă, aproape familială, se răsfoiesc ziare, se schimbă saluturi mute, cordiale, cu un aer puţin aferat. Afară, odată cu toamna tot mai prezentă, realitatea prinde contur. Toată lumea vorbeşte despre refugiaţi şi despre noile măsuri de securitate. Ungaria, graniţa cu Serbia, armată, migranţi, lagăre, Austria, garduri de sîrmă ghimpată, Germania… Enescu ne-a extras autistic din prezent, ne-a trimis într-un univers paralel, care se termină imediat. Moartea lui Vadim Tudor şi scenele imunde ce-i urmează ne apropie concretul, periculos de mult. Realitatea se lăţeşte din ce în ce mai proeminent, ca o băltoacă de Bucureşti. Aerul se răceşte, existenţa devine din nou colţuroasă. Lumea noastră se schimbă cu repeziciune.  

Cătălin Sava este muzicolog. A prezentat ediţiile trecute ale Festivalului Enescu şi Concursul Internaţional „George Enescu“ în 2014. A realizat şi a prezentat emisiuni muzicale la TVR. 

Foto: A. Gîndac