„Egiptul nu va ajunge ca Iranul”
- Interviu cu Yehia GHANEM, director adjunct al cotidianului egiptean independent Al Ahram -
Cum anume s-a ajuns la protestele din Piaţa Tahrir?
Această mişcare a început cu mult înainte de ce s-a întîmplat în centrul oraşului Cairo. Consider că este rezultatul acumulării unei istorii care a început imediat după Revoluţia din 1952, cînd armata a preluat puterea şi a condus pe baza filozofiei partidului unic. Unic – lucru care a fost acceptat în anii ’50 şi ’60 şi chiar în anii ’70, cînd lumea era împărţită în două – Vest şi Est. Noi am urmat politica specifică Estului, adică cea a unui partid unic. După căderea URSS, lucrurile au început să se schimbe aici. Asta s-a datorat mai întîi regimului Saadat, apoi regimului Mubarak, care au permis existenţa sistemului multipartit. În plus, Mubarak a oferit un spaţiu considerabil pentru libertatea de expresie, pentru mass-media şi pentru oameni. În ultimii 30 de ani, lucrurile s-au schimbat rapid în această privinţă, cu fiecare zi am obţinut mai multă libertate de expresie. Dar aceşti 30 de ani de libertate de exprimare nu au fost însoţiţi de un sistem democratic real. Oamenii au început să folosească acest spaţiu al libertăţii de expresie, pentru că mass-media abordează şi subiecte de corupţie, legate de lipsa de transparenţă instituţională, chiar privind fraudele electorale. Dar în acelaşi timp, sistemul nedemocratic a blocat orice şansă de corectare sau de contracarare a corupţiei, a lipsei de transparenţă. Fiind bombardaţi de presă cu informaţii privind aceste lucruri, dar fără ca ele să fie corectate de sistem, egiptenii au început să fie disperaţi. Cred ca aceasta a fost principala cauză a evenimentelor din ultima perioadă.
De ce nemulţumirea a izbucnit tocmai acum, de ce nu mai înainte sau mai tîrziu?
Se pune problema care este punctul de fierbere al unei naţii, e greu să faci previziuni despre cînd şi cum şi unde poate izbucni un popor. Cred că noi, egiptenii, am atins punctul de fierbere la ultimele alegeri, la care au fost fraude majore, de la un capăt la celălalt, de nemaivăzut pînă atunci. Dar cel mai rău a fost că cei vinovaţi de fraudarea alegerilor chiar se lăudau cu asta, au ieşit public şi a fost ca şi cum ar fi scos limba la oameni, în derîdere. Au spus „asta este situaţia şi nu puteţi schimba nimic“. Acesta a fost factorul declanşator, după părerea mea. Revolta ar fi venit oricum, era de aşteptat dinainte, dar cred că, dacă alegerile trecute nu ar fi fost atît de pe faţă fraudate şi cei vinovaţi nu ar fi fost dispreţuitori, există o mare probabilitate ca această izbucnire populară să nu fi avut loc atît de curînd.
Vedeţi similitudini între Revoluţia română din 1989 şi Revoluţia egipteană din aceste zile?
Da, sînt similitudini. Primul lucru în comun este nemulţumirea pe scară largă a maselor. Al doilea factor comun este valul de speranţe de schimbare. Al treilea a fost reprezentat de mecanismele de agitare a populaţiei. În România aţi avut agitatori care au catalizat Revoluţia, la fel au fost şi aici, în Egipt. În ambele cazuri, agitatorii au provenit chiar din rîndul unor elemente ale regimurilor la putere. Dar sînt şi diferenţe. În România – din ce ştiu –, deşi nemulţumirea populaţiei a jucat un rol important, principalii actori din culise erau oameni ai regimului. Ca dovadă, cel care i-a urmat lui Ceauşescu a fost Ion Iliescu, un fost apropiat al acestuia. În această privinţă, cazul Egiptului e diferit. În România, elemente ale Securităţii, un organism oribil, au fost forţa din spatele dărîmării regimului. În Egipt asta nu este valabil. Deci sînt şi diferenţe.
S-a vorbit mult despre asemănări între Revoluţia egipteană şi cea iraniană, şi posibilitatea ca Egiptul să ajungă precum Iranul, o republică islamică. De cîte ori am auzit asta! Cine credeţi că sîntem? Noi deja sîntem o ţară islamică, dar nu avem un regim islamic. Peste 90% din populaţie este de religie islamică. Dar dacă este vorba despre a fi un stat islamic din punct de vedere ideologic, sînt diferenţe mari între Iran şi Egipt. E diferenţa dintre şiiţi şi sunniţi. Şiiţii au o mentalitate complet diferită, o concepţie complet diferită despre cum trebuie condusă o ţară islamică, conform dreptului musulman, firq, care le este propriu. Noi nu avem o asemenea ideologie. Aşadar, cred că e stupid chiar şi să ne imaginăm că ar putea fi asemănări între Egipt şi Iran, în această privinţă. Părerea mea este că, dacă mişcarea din zilele acestea va avea succes, va rezulta ceva complet diferit de Iran, Egiptul va fi o ţară mai mult seculară decît islamică, adică ceva la care sperăm cu toţii. Vrem un sistem şi mai secular. Cred că din toate acestea va rezulta, n-aş spune un regim mai bun, cît o filozofie mai bună a guvernării. Şi chiar dacă mişcarea aceasta nu va avea succesul scontat şi nu va fi schimbat regimul, cred că oricum va avea un impact pozitiv asupra actualului regim, care pare că a fost îngheţat pentru prea multă vreme şi este timpul să înceapă să se reformeze nu doar de faţadă, ci în mod radical.
Protestatarii s-au arătat foarte uniţi şi s-au organizat bine. În ce măsură este asta valabil şi pentru opoziţia politică şi în ce măsură sînt partidele de opoziţie reprezentative pentru protestatari, de cît sprijin se bucură ele în mijlocul populaţiei? Cine este opoziţia?
Aceasta este tocmai una dintre probleme aici. Avem o opoziţie tradiţională, veche, care a devenit demodată, aproape scoasă din uz în ultimii 30 de ani. Dar ea este totuşi cea mai eligibilă pentru un dialog cu guvernul. Dar să ţinem cont că acei tineri care au ieşit în stradă s-au surprins pe ei înşişi, poate mai mult decît pe noi, exercitînd un nou tip de opoziţie, care înainte nu realizasem că poate exista. Tocmai aici este dilema. Din punct de vedere politic, avem partide politice care au îmbătrînit prea tare, care ori au refuzat, ori s-au abţinut sau au fost împiedicate să evolueze, să se maturizeze. E o mare diferenţă între a îmbătrîni şi a te maturiza. Ele au îmbătrînit, dar au încetat să crească, să se maturizeze politic, acum multă vreme. După părerea mea, aceste partide au ratat acest moment istoric şi ocazia de a se mobiliza şi de a acţiona ca o locomotivă, pentru ca oamenii să ajungă la următoarea staţie. Au aceleaşi mari disensiuni dintotdeauna, aceeaşi competiţie în chestiuni triviale, neimportante. Iar asta frustrează noua formă de opoziţie care s-a manifestat pe străzi. Cei din stradă au început să-şi piardă speranţele legate de bătrîna opoziţie politică.
Şi atunci care este ieşirea?
Ceva trebuie făcut. Fie acei oameni tineri din stradă îşi vor crea propriul partid politic, fie vechile partide politice de opoziţie se vor trezi, se vor maturiza, ca să poată profita de această şansă istorică şi să înceapă un nou proces de democratizare.
Cum vedeţi evoluînd situaţia, de acum înainte?
Sper că preşedintele va realiza că întreaga naţiune este în faţa unui prag care trebuie trecut. Egiptenii îi datorează multe lui Mubarak, mai ales pentru perioada în care a fost în armată, apoi ca vicepreşedinte şi, în primii 10-15 ani, ca preşedinte. Din cauza vîrstei şi din cauză că în jurul Preşedinţiei au crescut nişte grupuri de interese care au început să abuzeze de partea lor de putere, Hosni Mubarak ar trebui să realizeze că istoria îi oferă din nou şansa să-şi încheie pozitiv cariera, să treacă Egiptul peste un prag. După părerea mea, Egiptul a intrat odată cu toată lumea în secolul XXI, din punct de vedere temporal, dar practic trăim încă, inclusiv din punct de vedere politic, nu doar în secolul XX, ci la începutul secolului XX.
Cairo, 4 februarie 2011
a consemnat Carmen GAVRILĂ
Carmen Gavrilă este redactor la Radio România.
