Dulce Românie, asta mi-o primesc!

„Weekend plăcut!“

Azi m-am trezit negru de supărare. Cu o stare generală de rău. Nu unul fizic, ci unul interior. Parcă aş fi dormit toată noaptea cu o baterie de maşină pe piept, din care acidul mi s-a scurs drept în inimă. Culmea! Afară e o zi perfectă de vară. Pînă şi bradul din curte e la locul lui – zvelt şi unduitor în briza dimineţii. E luni şi pun starea de vertij existenţial pe cîteva lucruri care mi s-au întîmplat de-a lungul weekendului, în ciuda faptului că nenumăraţi amici, prin urări standard anticipate, l-au declarat încă de joi ca fiind unul „plăcut“. Ce poate fi mai vag decît acest „weekend plăcut!“? Poate doar urarea „O zi bună!“ Sau muzica de lift din hoteluri: neutră, goală, stupidă, umplînd spaţiul cu un soi de nonlimbaj. Ei bine, în ciuda faptului că a fost „plăcut“, a fost urît şi trist.

Marele jaf naţional

Cineva de la Google Earth a sesizat dispariţia, undeva în Harghita, în doar cîţiva ani, a unei pete verzi de pe harta României. Pata reprezenta nu mai puţin de 650 de hectare de pădure, aflată din zona de influenţă a unui cunoscut personaj public, supranumit şi „Drujba lui Dumnezeu“. Eu am aflat de dispariţia a doar 61.000 de metri cubi de pădure, în zona Mărişel-Beliş, de la radio, în timp ce cumpăram mozzarella de la un supermarket. Am plecat pe loc, împreună cu doi prieteni, să căutăm locurile defrişării. Pădurile au fost, sînt sigur, mană cerească pentru întreprinzători, fiindcă valoarea lemnului furat în doar trei ani a fost în jur de 5 milioane de euro. Cum despre aşa ceva nu poţi întreba la cîrciumă sau la primărie decît dacă doreşti să fii linşat public, am bîntuit aiurea prin locurile pe care le ştiam, făcînd pe turiştii idioţi. Şi mi-am dat seama că, de fapt, oriunde te-ai opri în zona respectivă, dacă treci de cei cîţiva copaci lăsaţi în picioare lîngă drum, pentru impresie turistică, dai peste acelaşi peisaj dezolant. Iar cuvîntul care ar trebui scris pe toate panourile de lemn inscripţionate cu „Parcul Natural Apuseni. Bine aţi venit! Welcome!“ ar trebui să fie unul mare şi neapărat cu roşu: „JAF!“ Şi asta pentru că ceea ce se întîmplă aici este emblematic pentru restul ţării. Conform ultimelor studii Greenpeace, din România dispar în fiecare oră 3 hectare de pădure, reprezentînd în jur de 800 de exemplare de conifere în vîrstă de aproximativ 90 de ani. Nonstop, şapte zile din şapte. Iar cel mai harnic tăietor de lemne şi totodată gropar naţional este o firmă austriacă.

Poteca din vis

Liniştea era suspectă peste tot prin sat, doar din cînd în cînd, căruţe încărcate cu lemn se mişcau agale, în soarele unei după-amieze perfecte. Camioane, utilitare greoaie sau dube bine camuflate cărau şi ele ceva ce nu părea, cu siguranţă, a fi nici mititei de Someşeni, nici pepeni de Dăbuleni. Bîzîitul specific al pînzelor de oţel răsuna de prin gospodării mai mult sau mai puţin „puse la punct“, una avînd chiar acoperiş tricolor şi brad de Crăciun gata împodobit pe terasă. Am intrat pe o potecă din pădure, despre care aveam unele dintre cele mai frumoase amintiri posibile. Intrarea era fix în intersecţia unde tabla ruginită desparte drumurile spre Albac şi Rîşca. În urmă cu trei ani, însoţit de o trupă de prieteni şi opt copii bubuind de energie, am coborît, într-o zi caldă, de vară, pe acest drum, prin pădure, la Lacul Beliş, să înotăm. A fost o plimbare de vis, ca într-un templu viu. De-o parte şi de alta – rezervaţie. Pădure compactă, întunecată, tufe de ferigi şi muşchi gros. Mai erau aşa: cîntec de păsări, lumina strecurată oblic printre crengi, textura mată a molizilor, plus nişte veveriţe drept bonus. Acum, drumul era dublu de lat, săpat tot cu urme adînci de taf şi tractor. Pădure ioc. Jaf curat, în stînga şi-n dreapta. Drumul era distrus, iar nişte muncitori cu drujbe şi priviri ameninţătoare se strecurau ca nişte umbre printre cioturile şi buştenii risipiţi pe marginea drumului. Tot ce îmi rămîne în minte e amintirea copiilor rîzînd şi a lacului întrezărit pe alocuri printre crengi, ca o promisiune. Restul e istorie recentă.

4x4 cu diferenţial blocabil

Clujul are avantajul şi dezavantajul depresiunii. Dezavantajul e ceaţa aproape eternă, aruncată iarna ca o plapumă de puf peste oraş. Avantajul e că, în rest, dacă eşti pasionat de mountain biking, te poţi mişca în două zone bune, accesibile: Făget şi Hoia. În Făget, pe traseul care duce spre Cheile Turzii, există o potecă pe care întîlneşti, de ani buni, ciclişti pasionaţi de aer curat, de mişcare, de natură. Sînt îmbrăcaţi colorat, poartă căşti şi se salută politicos cînd se intersectează. Sîmbătă, o bucată din traseu era săpată de nişte megamaşini de teren, care, conform obiceiului, se înnămolesc cît de tare pot într-un anume loc, săpînd şanţuri imense şi practic distrugînd totul în jur, inclusiv poteca, încercînd apoi să iasă. Nimeni nu-i poate interzice, aşa că băieţii se distrează de minune în timp ce abuzează permanent cărăruile şi drumurile din păduri, turînd maşini la maxim, legînd cabestane de copaci şi bălăcindu-se în cele mai mari tăuri din pădure, de preferinţă în zona Făget – Feleac – Sălicea. Apoi, cu mutre tîmpe, îşi afişează mîndri noroiul de pe parbrize, prin parcările mall-urilor, ca pe marile trofee ale unor vînători de cai putere şi de adrenalină cu miros de cauciuc şi eşapament. E un nou mod de a fi cool, de-a fi genul de bărbat din reclamele cu loţiuni după ras. În pragul depresiei, a doua zi, am schimbat dealul şi am trecut din Făget în Hoia. Unde am găsit, pe lîngă nenumăraţi saci de rafie plini de gresie spartă şi moloz, deşertaţi lîngă drum, ori ligheane sparte, din plastic mov, adăstînd la umbra stejarilor, români verzi, odihnindu-se şi prăjind mici.

Legea picnicului

Nu ştiu ce s-a ales de această lege, dar nu pare nici votată, nici aplicată. Aproape tot ce rămîne în urma amatorilor de mici cu bere şi muştar e acolo, la datorie. Doze de bere şi PET-uri lucesc din tufişuri proaspăt înflorite, pungi şi hîrtii flutură, agăţate în spini, ca flamurile unei oşti nevăzute, care tocmai a trecut. Ne aflăm pe teritoriul sacru al unei specii aparte, pe cale de (continuă) apariţie – foca română (lat. Phoca Romana).

Intermezzo: Foca română

Aceasta îşi face simţiţă prezenţa începînd cu 1 Mai – Ziua Muncii, şi terminînd cu fosta sărbătoare naţională de 23 August. Este sezonul ei plin. Mai poate fi întîlnită sporadic de-a lungul anului, în felurite pieţe, tîrguri, fie ele de maşini, de vechituri sau de sfîntă tradiţie, cum ar fi Tîrgul de fete de la muntele Găina sau cel din toamnă, de la Negreni. Trăieşte în ţara noastră mai ales în zonele de şes şi cel mai des poate fi întîlnită la finele săptămînii, în speţă duminica. Îşi face veacul de obicei prin poieni sau la liziera pădurii, dacă se poate cît mai aproape de un cartier muncitoresc de blocuri.

Din recuzita focii române fac parte următoarele: maşina cu uşile larg deschise, radioul cu muzică dată tare, scaunele şi măsuţa pliante, mingea, jocul de table, cărţile de joc, grătarul, berea, cîrnaţii şi neapărat mititeii gata formaţi. Preferă locurile situate aproape de pîrîiaşe zglobii sau izvoare reci, în care va scufunda punga cu beranele. Umblă de obicei în haite mici, dar care hăhăie puternic. Foca română are o activitate febrilă cam doar pînă după ceasul prînzului, timp în care caută lemne, face focul, pune cărbunii şi prăjeşte cărnuri, salivînd intens, degustînd şi lingîndu-se mereu pe degete. Învăluită în fum, execută un dans tematic precis, ce se constituie din aplecări, genuflexiuni mici, mişcări ritmice ale membrelor superioare deasupra grătarului. După ritualul mîncării, ce durează o mică veşnicie, urmează ritualul tolănirii şi cel al privitului soarelui, simultan cu scobitul între dinţi cu un pai ecologic. Orice biciclist pasager care îi tulbură siesta e întîmpinat cu mîrîieli de ameninţare.

Concluzie

Am trăit toate acestea de-a lungul unui singur „weekend plăcut“. Mă cred un om simplu, normal, nu am pretenţii mari de la viaţă. Nu sînt un ecologist fanatic, adept al noii religii mondiale. Nu o să mă leg niciodată cu lanţuri de copaci, n-o să mă întind ca un martir pe cărările din pădure, în faţa maşinilor de teren, şi nici n-o să răstorn grătarele poporenilor, cum a făcut Mîntuitorul cu tarabele schimbătorilor de bani din templu. Ca bun ardelean, stau locului şi, cu clopul (virtual) dat pe ceafă, mă minunez de ceea ce creşte la mine în ogradă. Creşte o conspiraţie, o simt plutind în aer, simt cum ea contaminează o dimineaţă minunată. Simt cum mă sufocă. Cineva vrea, pe tăcute, să-mi confişte ţara. Ţara din care mă încăpăţînez să nu plec şi în care plătesc impozite cinstit, de mai bine de 25 de ani. Cineva terfeleşte valori în care cred, lucruri care îmi sînt dragi. Cineva vrea să-mi strice somnul. Cineva vrea ca eu să mă trezesc luni dimineaţa cu o ditamai baterie de maşină pe piept şi cu o stare generală de rău.

Oare cine şi mai ales, de ce? Nu ştiu, dar promit să mă gîndesc mai intens la toate aceste lucruri, de acum încolo. Încep scriind, însă n-am de gînd să mă opresc aici. N-o să privesc revoluţia de la televizor. „Securea a fost deja înfiptă la rădăcina pomilor“ – zice la Scriptură. Adică nu mai e loc de întors.

Voicu Bojan este iniţiatorul Proiectului Diafragma9 (www.diafragma9.ro) şi voluntar la Tăşuleasa Social.