Vîna zidurilor

In memoriam

Maria-Ioana Miclescu

(1937-2021)

Pe 17 mai 2021 a ieșit cu discreție din această lume Maria-Ioana Miclescu, născută Flondor, cunoscută apropiaților, dar de acum și istoriei, cu numele de o sonoritate particulară Miona. După un an și jumătate de văduvie s-a așezat lîngă soțul ei, Radu Miclescu, în pîlcul de morminte ale strămoșilor de lîngă paraclisul conacului istoric al familiei Miclescu de la Călinești (Botoșani).

După 84 de ani de pribegie – născută în 1937, la Storojineț, în Bucovina istorică a României Mari, fugind din calea primei ocupații sovietice în 1940, apoi din calea celei de a doua în 1944, apoi din marele lagăr concentraționar al RPR/RSR, pentru a poposi în cele din urmă în conacul Miclescu de la Călinești – ultima ispravă a Mionei a fost să publice amintirile soțului ei, Radu Miclescu, sub titlul Numai zidurile sînt aceleași (Simetria, 2021), referință pe de o parte la schimbările sociale și aproape antropologice din România ultimilor 80 de ani, pe de altă parte la durabilitatea materiei inerte față de fragilitatea și efemerul naturii umane. Volumul acesta, gîndit ca un act de pietate față de camaradul ei de viață timp de 61 de ani, este el însuși un act de discreție și smerenie. Cei care au cunoscut-o pe Miona Miclescu au datoria de a dezvălui măreția acestei discreții.

Restaurarea, reamenajarea, extinderea și mobilarea conacului de la Călinești este o operă artistică și memorială de mare finețe și complexitate. Am scris despre aceasta în evocarea lui Radu Miclescu în paginile Dilemei vechi. Deși a refuzat sistematic să-și recunoască vreun merit în această operă, rolul Mionei a fost determinant în succesul final al operațiunii. Constituția ei psihologică și culturală explică deopotrivă și felul în care a contribuit și de ce nu socotea important să scoată în evidență această contribuție.

Nepoată a marelui om politic bucovinean Iancu Flondor, crescută în mediul cosmopolit al României interbelice, cu un accent mai puternic pe cultura germană, atît de specific Bucovinei habsburgice, dar și într-un ethos foarte pregnant al conștiinței românești, care cobora parcă direct din secolele obscure ale unei romanități pitulate în văile adînci ale Carpaților, Miona Miclescu avea acea calitate rară de a fi bogat și nuanțat cultivată fără a da impresia că este o realizare sau că a depus un efort în această privință. Ajunsă în Germania în anii ’70, s-a integrat natural împreună cu soțul ei în mediul aristocratic german, cunoscut ca fiind unul dintre cele mai exclusiviste grupuri sociale din Europa contemporană. Cu o carieră profesională semnificativă la Institutul german pentru cercetare pedagogică internațională de la Frankfurt, Miona nu numai că a înțeles și a acceptat visul soțului ei, acela de a readuce la viață conacul copilăriei, cu toată aura de magie pe care o investește privirea copilului, ci a făcut-o ca și cum era vorba de a bea într-o după-amiază însorită o ceașcă de ceai. Zece ani de procese și demersuri administrative la București, Botoșani și Iași, apoi alți trei ani de șantier intensiv, urmați de alți zece de lucrări periodice, într-un spațiu complet ruinat și într-un peisaj degradat de 50 de ani de comunism, într-un permanent du-te-vino între Frankfurt, București și Călinești, geamantane de acte și demersuri administrative sînt fundalul de zbucium și efort pe care s-a desfășurat acțiunea de renaștere a conacului de la Călinești. Multă lume a văzut în Miona „o gazdă desăvîrșită”, iar părintele Gabriel Herea, mai sensibil la valențele simbolice ale gesturilor și prezenței umane, i-a adresat apelativul de „păzitor al pragului” – aceste percepții ascund o temeinică cunoaștere a codurilor de comportament din variate medii sociale, culturale și lingvistice, care o făceau pe Miona să fie la fel de naturală și dezinvoltă în compania principilor și conților germani, austrieci, francezi sau italieni, care au vizitat Călineștiul de-a lungul timpului, în grupul tot mai restrîns, dar fălos al boierimii române și est-europene, cît și cu vizitatori naționali și internaționali care descopereau pentru prima dată ce este un conac boieresc locuit, dar și ce a însemnat suferința acestei clase sociale în comunism, prigoana la care au fost supuși în pofida sau chiar din cauza devotamentului lor pentru patrie. În același timp, Miona a îndrăgit profund satul și sătenii Călineștiului, astfel încît a dat confortul și distracțiile cosmopolitului Frankfurt pe traiul mai frust, dar plin de prospețime și dragoste de viață al Călineștiului renăscut.

Arta primirii, descrisă și prescrisă într-o bogată literatură de etichetă și protocol sau, cu un termen latinesc, artă a decorum-ului, din antichitate pînă în prezent, presupune însă o energie psihică și o inteligență emoțională ieșite din comun, care o făceau pe Miona să se arate imperturbabilă și constant magnanimă. Grație acestui talent, primirile periodice sau ocazionale de la Călinești, atît dintr-o societate locală, care-și reconstruiește statutul de elită socială, cît și într-un mediu internațional, aristocratic, științific, intelectual și spiritual, au transformat conacul cu împrejurimile sale pline de istorie într-un fenomen socio-cultural al României la începutul secolului XXI, inspirînd multe alte inițiative de recuperare patrimonială și culturală a zidurilor care trec prin veacuri.

Miona și Radu Miclescu sînt dintre rarele cupluri care ilustrează o sinergie atît de completă încît să apară celor din jur cu adevărat ca o singură ființă. Este una din tainele succesului de la Călinești. Dar Miona era genetic înscrisă în această mișcare care face dintr-un cuplu o prezență socială punînd istoria în mișcare. Iată ce scria bunicul Mionei, Iancu Flondor, unuia dintre fiii săi, Șerban Flondor, despre relația dintre bărbat și femeie: „Iubirea adevărată pentru o femeie este iubirea care trezește în bărbat cele mai bune și frumoase calități și se resimte ca un har dumnezeiesc, culminînd în dorul cel mare de a jertfi toată ființa sa pentru fericirea acestei persoane fără a pretinde cît de puțin de la ea, este dorința nepotolită de a o cîștiga de consoartă nu numai pentru toată viața, ci a rămîne nedespărțiți dincolo de mormînt, simțind subconștient în ea îngerul păzitor care te ridică în sfere sublime și te ferește de praful vieții ordinare. (...) Iar cînd viața, acea continuă luptă, e pe cale să-l doboare pe bărbat, atunci la ea află el alinarea suferințelor și forța de rezistență”*.

Radu Miclescu s-a împlinit întîlnind-o pe Miona. Miona s-a desăvîrșit întîlnindu-l pe Radu. Cei doi și-au însușit lecția lui Iancu Flondor, pentru amîndoi sensul vieții a fost fericirea celuilalt. În mod evident, zidurile nu numai că nu ar rămîne identice de-a lungul timpului, ci ar fi și mute, și oarbe dacă nu ar intra din cînd în cînd în ele o vînă de viață străbătînd prin întunericul istoric, care se abate periodic asupra lor. Dar cînd intră în ziduri un asemenea trup ca acela format din Miona și Radu Miclescu, atunci zidurile capătă ochi, prind glas și luminează dinăuntru în afară.

-----------------

* Iancu Flondor, Bucovina și România Mare. Documente și scrisori, București, 2017, p. 43.

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.