Vălul şi azima
Anul acesta, cu cîteva zile înainte de Pesah, Paştele evreiesc, unei tinere însărcinate i s-a interzis să intre într-un spital din Israel cu biscuiţi din aluat dospit. Tocmai se votase legea care dă posibilitatea spitalelor să oprească – pe durata sărbătorii – pătrunderea în perimetrul lor a oricărui produs alimentar neconform ritual (hameţ). O parte dintre instituţiile de sănătate au anunţat că se vor folosi de dreptul dat de lege. Formaţiunile ultrareligioase şi de extremă dreapta din Guvernul Netanyahu îşi mulţumesc astfel electoratul. Persoanele ultrareligioase pretind ca, pe timpul sărbătorii, spaţiul unde se află ele să fie o incintă de puritate rituală. Oare asta să însemne buna celebrare a sărbătorii: a obţine un fragment de spaţiu public „asanat ritual”? După ce au scăpat de hameţ, vor dori oare să îndepărteze dintr-un spaţiu public, dedicat slujirii tuturor, şi persoanele de alte crezuri ori convingeri?
Instituţii spitaliceşti de orientare liberală au altă atitudine. Printre ele, Centrul Ichilov din Tel Aviv a afirmat că, fiind o instituţie publică respectuoasă faţă de tradiţia iudaică, ea îndeamnă totodată la respectul reciproc al israelienilor în ce priveşte deosebirile religioase. A declarat că nu a controlat şi nu va controla bagajele pacienţilor şi vizitatorilor cu scopul de a opri introducerea în spital a produselor nevalide ritual. Ceea ce presa din Israel a numit „lupta cu privire la hameţ” a devenit „un simbol pentru evreii religioşi şi laici în conflictul lor asupra locului pe care trebuie să-l ocupe religia în sînul statului evreu” (The Times of Israel, 3.04.2023).
Oare despre o înfruntare între „religioşi” şi „laici” să fie vorba? Nu există şi evrei devotaţi credinţei lor pentru care accentul, în ritual, nu cade pe împlinire exterioară, pe lectura literalistă a rînduielii biblice? Nu există şi evrei ataşaţi tradiţiei lor care privesc ritualul în semnificaţiile lui spirituale, întinse de la fizic la metafizic, care nu reduc credinţa la „ortopraxie” exclusivistă? Există, desigur...
În ultimele luni, zeci de mii de demonstranţi s-au opus încercării Guvernului Netanyahu de a subordona politicului Curtea Supremă. Dacă „reforma Justiţiei” ar izbuti, ultrareligioşii şi naţionaliştii extremişti ar avea un instrument puternic pentru a-şi întinde domnia asupra societăţii. Există riscul – spun numeroase voci, printre care Elie Barnavi, distins istoric şi diplomat (care a ţinut la New Europe College o conferinţă acum cîţiva ani) – ca Israelul să iasă de pe linia unei democraţii autentice: „De astă dată nu ne mai confruntăm cu o criză politică, ci cu o schimbare de regim. Riscăm să trecem de la o democraţie liberală, imperfectă, dar viguroasă, la o democraţie iliberală care păstrează din democraţie doar votul, dar evacuează tot restul: separarea puterilor şi independenţa Justiţiei, libertăţile fundamentale şi protecţia minorităţilor, imparţialitatea funcţiei publice” (Le Figaro, 23.03.2023).
Criza actuală riscă să împingă Israelul spre asemănarea cu Iranul. Ceea ce în Iran a reuşit, se încearcă acum în Israel: grupul ultraortodox tinde să înregimenteze corpul social sub comandamente fundamentaliste. Ca şi în Iran, un comportament religios rigid, dictat prin lege, tinde să devină semnul bunului credincios şi al bunului membru al comunităţii. Ca şi în Iran, societatea reacţionează prin ample proteste împotriva dictaturii religioase. E drept că Israelul rămîne deocamdată o ţară democratic liberală, unde demonstranţii nu sînt ucişi ori reprimaţi. Îşi pot face publice poziţia, argumentele, au mijloace legale de împotrivire. Au izbutit chiar să decidă Guvernul să amîne programata reformă a Justiţiei. Însă extremiştii au obţinut drept compensaţie înfiinţarea unei „Gărzi naţionale” care să se ocupe de „stările de urgenţă, de crimele naţionaliste, de întărirea suveranităţii”. Termeni vagi, dar neliniştitori sub care opozanţii se tem că se constituie o „miliţie privată” a ultranaţionalistului ministru al Securităţii naţionale. Nu aduce ea cu „Poliţia de moravuri” iraniană?
În periculosul vîrtej de azi, problema religioasă e centrală. Să fie vorba doar despre un conflict socio-politic ori, mai larg, cultural care îi opune pe ultrareligioşi şi pe laici? Nu e vorba, în fond, şi despre o problemă internă a religiei? Despre modul cum este ea înţeleasă, practicată, despre stilul ei de prezenţă în societate?
În fond, ultrareligioşii interpretează în sens limitativ, constrîngător „material” ritualul şi simbolurile credinţei; le împuţinează detenta verticală, săgeata anagogică. Vor să impună societăţii o variantă de religie apăsător formală, „grea”. Tradiţia ebraică nu s-a menţinut prin astfel de intrepretări asupritor convenţionale. Utrareligioşii cer, am văzut, să le fie decupată din spaţiul public o arie ritual rezervată pentru ei, un spaţiu fizic exclusivist. Fără el pretind că nu-şi pot practica corect credinţa. Nu se abat ei astfel de la geniul propriei tradiţii? O tradiţie atît de inventivă în a găsi noi suporturi concrete pentru a simboliza spaţiul credinţei. Vechiul ei spaţiu definitoriu – Templul – a putut fi înlocuit în Antichitatea tîrzie de un alt spaţiu – spaţiul Cărţii – în care gînditorii şi credincioşii evrei au forat cu pasiune. Spaţiul Torei a putut deveni „o perfecţiune care absoarbe” întreg realul (vezi titlul volumului lui Moshe Idel): un spaţiu de căutare, de întîlnire între divin şi uman, de interioritate, de reciprocă pătrundere.
Un pasaj din Talmud (Baba bathra 60b) dezumflă de altfel formalismul religios, chiar cel plin de bune intenţii. Cînd al doilea templu a fost nimicit, se spune acolo, o mulţime de israeliţi pioşi s-au hotărît să nu mai consume alimente şi băuturi care făceau parte dintre ofrandele aduse la altar. Rabbi Iosua le spuse: „Dacă e aşa, nu vom renunţa doar la carne, vin, pîine, fructe, dar nu vom mai bea nici apă, fiindcă ofranda apei a încetat. Atunci ei se cufundară în tăcere” (cf. Abraham Cohen, Everyman’s Talmud, 1950).
Cît despre „aluatul nedospit”, să fie el doar pricină de percheziţie, de excluziune, de conformism ritual? Ce se mai străvede astfel din bogatul, dinamicul lui simbolism? În serile de Seder, de celebrare a Paştelui, evreii mănîncă azima pe care eliberaţii din robia egipteană au mîncat-o „cu ierburi amare”: „să aveţi coapsele încinse, încălţămintea în picioare şi toiegele în mîinile voastre; cu grabă să mîncaţi” (Exod 12, 8 şi 11). Îşi celebrează sărbătoarea nu spre amintire, ci spre realizare, pentru a participa la evenimentul eliberator. În economia tradiţiei ebraice, pîinea nedospită e semnul unei rupturi de condiţia veche (nu cuprinde ferment dintr-un aluat anterior), e semnul ieşirii din (orice) robie. Semn al începutului, ea e alimentul nomadului, al călătorului pe drumul nesfîrşit împreună cu Dumnezeu. Unde rămîn toate acestea în atmosfera socială pe care vrea să o impună Guvernul Netanyahu?
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
