Un Sisif în robă franciscană
Admirația mea pentru Albert Camus n-a slăbit niciodată. Deși l-am descoperit în adolescență, i-am conturat adevărata grandoare morală abia după căderea comunismului, cînd am început să primesc informații clare nu doar despre crimele marxism-leninismului autohton, ci și despre metoda prin care Cominternul moscovit și-a fabricat „tovarășii de drum” occidentali, fie prin îndoctrinare, fie prin coruperea lor directă. După 1989 am citit mărturisirile prin care un André Gide se dezicea, în răspăr cu tendințele stîngiste ale intelectualității franceze, de mitul URSS. Tot atunci am înțeles valoarea rezistenței etico-filosofice practicate de un Raymond Aron în bătrîna civilizație apuseană din nou eliberată de americani, dar care prefera să-și fructifice libertatea de după Hitler prin adularea lui Stalin. În mai 1968, aceeași elită stîngistă (dominată de abominabilul Jean-Paul Sartre) avea să celebreze „calea” lui Mao & Troțki, în vreme ce Primăvara de la Praga era strivită sub șenilele tancurilor sovietice.
În tinerețea sa, marcată de soarele algerian – sub dogoarea căruia a descoperit fotbalul, umanitatea simplă a străzii arabe și realitatea injustiției sociale –, nici Albert Camus nu a rămas imun la sirenele utopiei comuniste. S-a legat însă de catargul odiseic al rațiunii critice, trezindu-se la timp din autohipnoza ideologică a colegilor săi de generație. În opera sa de maturitate (deși a murit prea devreme, într-un tragic accident de automobil), Camus a zigzagat între romanul parabolic, teatrul de idei, eseul filosofic și publicistica sa cristalină, apărînd în toate registrele libertatea contra tiraniei, demnitatea individuală contra colectivismului abrutizant, principiul speranței contra defetismului și spiritului de turmă. Intelectualul, spunea cineva, e omul pentru care ideile sînt mai importante decît oamenii. Dintr-un asemenea unghi, Camus a fost doar martorul esențial al asprelor sale vremuri și, prin revolta contra absurdului, aproape un mărturisitor.
Nu doar contemporan, ci și înrudit spiritual cu Simone Weil, el filosofa fără morgă sistemică, se simțea cel mai slobod printre oamenii simpli și participa prin delimitare la misterul tumultuos al istoriei, căutînd mai curînd să aline suferința condiției umane decît să militeze pentru paradisul terestru. Albert Camus – devenit iconic în impermeabilul său glacé, cu nelipsita lui țigară și farmecul viril al protagonistului din Casablanca – a trăit deopotrivă nazificarea Europei și febra combaterii ei prin totalitarismul roșu, însă a știut să le evite pe amîndouă, detestînd la fel de intens idolatrizarea statului și demonismul fals mesianic al propagandei de masă.
Autorul Străinului a meritat din plin, în anii ’50 ai veacului trecut, premiul Nobel pentru Literatură, așa cum merită astăzi recenta ediție completă a operelor sale, apărută în patru volume, sub egida faimoasei Bibliothèque de la Pléiade. În primul tom găsim, inter alia, textul Carnetelor camusiene (un laborator de idei, glose livrești & notații spontane) din care – tocmai pentru că trăim iarăși timpuri de lămurire morală imperativă – vă propun cîteva fragmente grăitoare. Nu lungi și nici selectate aleatoriu. Prefer o suită de fulgurații aforistice, în haloul cărora îmi place să descifrez dorul unui Camus agnostic după misterul credinței:
„Secretul universului meu: să mi-l imaginez pe Dumnezeu fără nemurirea umană.”
„Există mereu o filosofie a lipsei de curaj.”
„Toate marile virtuți au o latură absurdă.”
„Maladia este o mînăstire cu regula, asceza, tăcerile și inspirațiile sale.”
„Orice viață dedicată banilor este o formă de moarte. Renașterea implică dezinteresarea.”
„Umanismul nu mă plictisește, ba chiar îmi surîde. Însă nu-l găsesc de ajuns.”
„Mă cunosc prea bine pentru a crede în virtutea pură.”
„Generozitatea este virtutea stării de sărăcie.”
Albert Camus – care nota că a resimțit suprema singurătate la ora unu noaptea, în pisoarul unei gări de provincie – a fost un geniu modest, pe care-ți vine mereu să-l îmbrățișezi, ca pe un frate franciscan în misiune clandestină.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
