Tradiţia ca preludiu la nemurire
Reunind alerte intervenţii de gazetă, dar şi texte mai ample, cu o firească respiraţie erudită, recenta colecţie de Elegii conservatoare, iscălită de Mihail Neamţu şi publicată la editura clujeană Eikon, opune amărăciunilor neconsolabile, derivelor flamboaiante şi exaltărilor proteice o noimă luminoasă, un model de a fi viu, prezent, actual care, în mod paradoxal, se articulează printr-o superbă retorică a melancoliei. Nu e vorba însă, aici, de un oftat baroc, obidit sau de ditamai păsul romantic. Din contră, timbrul auctorial reface nimbul speranţei prin concursul unei tristeţi seminale, fără perspectiva, sumbră, a blazării. Tonul elegiac e apanajul unei lucidităţi şcolite, ce denunţă medical paralogisme, depravări, idolatrii şi strîmbătăţi, dar care nu-şi îngroapă, resemnată, herburile. Străin de orice lamento afectat, de cearcăne dezolante şi de truisme reciclate, discursul tînărului eseist seduce lesne prin maturitate, scrupul şi dantelă, prin referinţa chibzuită şi prin anvergura procesiunii conceptuale, amintind de verva similară, ingenios curtenitoare, a unui Teodor Baconsky sau Andrei Pleşu. Cartea poate fi citită, fără îndoială, ca propedeutică la pragmatica tradiţiei. Însă nu o tradiţie gîndită ca trecut pur şi simplu sau ca enorm florilegiu muzeal. De fapt, o asemenea raportare la tradiţie nu poate semnala decît propriul fiasco hermeneutic. Departe de a fi o dimensiune revolută, un clasor de valori fosilizate, tradiţia e, înainte de toate, rînduială, dispunere, aşezămînt, adică datul, premisa constituirii culturale a oricărei persoane. Nu vechimea dă prestigiul tradiţiei, ci caracterul ei originar, fondator, premergător în raport cu libertatea omului. De aceea, conservatorismul nu trebuie confundat cu obstinaţia paseistă sau cu fetişismul perucilor teatrale. Conservator e cineva care, la ceasul delirului revoluţionar sau în plină agonie a cutumelor, refuză să-şi anuleze memoria, chipul şi umanitatea. Asta nu înseamnă că gîndirea conservatoare anatemizează orice detentă inovatoare, pledînd tenace pentru imobilism şi reverie arhaizantă. Plasticitatea şi prospeţimea sînt, în fond, ingrediente ce intră în reţeta continuităţii tradiţiei. Ceea ce repudiază conservatorismul e, telegrafic spus, ideea potrivit căreia descendenţii lui Adam îşi pot confecţiona un Rai secular, după instrucţiunile cîtorva scheme în care Liderul, Progresul, Raţiunea, Tehnica sau Partidul sînt vocabulele-vedetă. La antipodul mesianismelor colectiviste, utopiilor anarhiste, dar şi al vehemenţelor libertariene, conservatorismul se defineşte prin profesarea unei deschideri nucleate, prin protejarea şi ritualizarea libertăţii înrădăcinate şi prin exersarea perseverentă a discernămîntului. Pentru conservator, aşadar, tradiţia nu e altceva decît nobila determinare a libertăţii educate, combustibilul necesar oricărei profilări de destin individual şi politic. Apărînd persuasiv, cu exemple pertinente, canonul liberal de la John Locke la Friedrich von Hayek, Elegiile nu decretează, totuşi, absolutul libertăţii civile. Există o neatîrnare superioară, in intimo meo, obţinută printr-o tenace gospodărire de sine, după imperativul şi stilistica ethosului antic al virtuţilor. Emanciparea lăuntrică de himere, vulnerabilităţi, paragini şi manii, dublată de cultivarea unei "mondenităţi" pe verticală, primeneşte sufletul pentru libertatea politică şi responsabilitatea cetăţenească. Împotriva ideii de autonomie fără frontiere " un soi de revendicare smintită, radicală, alăturată pululaţiei drepturilor de tot soiul (de ce n-ar avea cîrtiţa postmodernă dreptul să plutească destins printre acvile?), Mihail Neamţu propune o elegantă joncţiune între libertatea interioară (articulată teonom) şi libertatea civilă (
