Totul de tot

În cea mai recentă dintre cărţile sale (Despre ură, Humanitas, 2007), dl Gabriel Liiceanu notează că "ura poate dura la infinit şi crima prin care ea se satisface poate fi repetată". Văd în adevărul acestei observaţii sursa vitalităţii de care se bucură - sub ochii noştri cel mai adesea îngroziţi - noile manifestări ale "comunismului" transpus acum în cheia "capitalismului sălbatic". Pe urmele lui Julien Benda, Liiceanu analizează vîrsta urii cultivate sistematic, adică încurajate să atingă proporţiile resentimentului universal. Trăim încă sub acest semn epocal, deşi ar fi fost normal ca mult clamata "moarte a ideologiilor" să ne arunce la loc, în era ceva mai paşnică a resentimentelor "private". Ura este omniprezentă în societatea românească. O simţi vibrînd în aerul public. Vezi cum undele sale otrăvite se propagă nestingherite, penetrînd sufletele şi marcînd comportamentul dominant. Întrucît vieţuim sub stăpînirea acestui sentiment necontrolat, discursul creştin, orientat spre înţelepciunea de a spera în judecata lui Dumnezeu, şi-a pierdut oarecum actualitatea. Eu văd însă aici prilejul optim pentru a testa, pe viu şi la tot pasul, valoarea viziunii evanghelice. Mi se pare că inadaptarea de care par că dau dovadă justifică toate aşteptările. Departe de a mă descuraja sau a mă împinge spre cinism, ostilitatea mediului înconjurător îmi sporeşte compasiunea şi îngrijorarea faţă de soarta ultimă a celor care-mi arată că au luat-o razna. Creştinismul este aristocratic, dat fiind că propovăduieşte "calea cea strîmtă", selecţia eshatologică, separarea "grîului de neghină". Dar şi pentru că întemeietorul acestei religii este Domnul prin excelenţă. În româneşte, "Dumnezeu" vine de la Dominus Deus. A-l imita pe Hristos înseamnă a încerca din răsputeri să fii tu însuţi un Domn. Şi Fecioara Maria este privită ca Doamnă. Bărbat sau femeie, omul iniţiat în taina mîntuirii are aceeaşi (nediscriminată) datorie de a se comporta "boiereşte". Fireşte că "boieria" lui Hristos - atît de subtil şi de frumos reliefată în scrisul lui Nicolae Steinhart - e o calitate mai curînd spirituală decît socială. Ea nu se moşteneşte, ci se cucereşte personal. Nu mai e cazul să reamintesc originea modestă a ucenicilor lui Hristos. Cu excepţia lui Luca şi Pavel, apostolii erau oameni simpli, neînvăţaţi, nesofisticaţi prin cultură elevată sau prin obiceiul vieţii luxoase. Ei nu au fost aleşi pentru că elecţiunea lor ar fi avut menirea de a transmite un mesaj revoluţionar. Au fost acolo, la "plinirea vremii". Dar au fost şi ascultători. A-ţi lăsa meseria umilă, din care totuşi trăieşti, pentru a-l urma pe un Rabbi ciudat, care pare să vorbească în dodii, prevestind o împărăţie din altă lume, iată un gest care presupune, prin curiozitatea lui superior-sacrificială, calităţi de veritabil "cavaler". Unul dintre paradoxurile învăţăturii creştine sună cam aşa: încearcă să fii primul, dar fii mereu pregătit să-i cedezi altuia întîietatea. Încearcă să slujeşti, pentru că numai aşa poţi conduce. Păstorul îşi lasă turma şi pleacă în căutarea oii rătăcite. Fiul risipitor e cinstit pentru se întoarce, spăşit, acasă. "Cei de pe urmă vor fi cei dintîi." Cînd evocăm ţinuta aristocratică a creştinismului, nu e deloc obligatoriu să idealizăm epocile în care acest model şi-a găsit expresii social-politice. Cît de naiv trebuie să fii, la modul neo-romantic, pentru a crede că Europa ordinelor cavalereşti, bunăoară, n-ar fi fost - şi ea - pătată de invidii, crime sau josnicii morale? Spun asta pentru că, în regulă generală, adepţii "boieriei" sînt priviţi ca personaje anacronice, desprinse dintr-un trecut ireversibil. În fapt, bătălia nu se dă între un trecut prefăcut în legendă etică şi un prezent absorbant, care nu ne oferă nici o alternativă. Tensiunea care contează e cea dintre conformismul răului şi nonconformismul superiorităţii gratuite. Între cei care vor totul aici şi acum, pentru că aşa înţeleg sensul existenţei, şi cei care vor totul de tot, chiar de-ar fi să piardă totul aici.