Teologie
După 11 septembrie 2001, americanii ne-au spus mereu că noul nostru adversar este terorismul, care ilustrează un tip inedit de conflict şi care ne va însoţi - cu dezvoltări variabile - pe tot parcursul secolului XXI. Evaluările acestui fenomen tot mai frapant rămîn deocamdată aluzive. Şi asta nu pentru că n-am avea capacităţi analitice sau pentru că faptele ca atare nu ar putea inspira linii de acţiune politică. Slăbiciunea răspunsului reflectă atît "complexitatea" problemei, cît şi barierele pe care o anumită ipocrizie "umanistă" le coboară în calea decidenţilor. Avem desigur - şi n-am de gînd să le minimalizez - raţiuni obiective în favoarea unei atitudini prudente. Tinerii sunniţi, care organizează atentate cu perverse efecte de banalizare, sînt în general născuţi sau măcar educaţi pe teritoriul statelor atacate. E limpede că un discurs public anti-islamic ar provoca situaţii de război civil în toate acele ţări bogate (Franţa, Marea Britanie, Germania, Belgia sau Olanda) unde fiinţează masive comunităţi musulmane. De partea lor, guvernele islamice îşi menţin suportul faţă de feluriţii "insurgenţi", pe care-i eroizează ca luptători pentru libertate... Ele condamnă formal terorismul deşi îl utilizează (abil) ca argument al "stabilităţii". Politicienii respectivi rămîn la comandă atît pentru a oferi străzii satisfacţia defulării antioccidentale, cît şi pentru a se prezenta pe ei înşişi ca expresie a "răului celui mai mic". În definitiv, multă lume e mulţumită cu terorismul. Există poliţii secrete "salvate" prin reciclare anti-tero. Există administraţii corupte care fac afaceri mănoase prin finanţarea şi înarmarea grupărilor talibane. Există apoi medii intelectuale radicale care, obişnuite să prospere pe seama retoricii tiermondiste, salută implicit terorismul ca pe o revoltă a Sudului sărac împotriva Nordului egoist şi opulent: în condiţiile colapsului comunist, "anarhia" din care se nutresc amintitele cercuri nu poate supravieţui decît sub pretextul acestei noi "violenţe legitime". Numeroşi lideri informali ai "revoluţiei permanente" (singura ideologie programatic nemuritoare!) îşi fac ideea că "lupta" continuă "cu alte mijloace"... Ce-i drept, nici centrul democratic (cu flancurile sale de dreapta sau stînga) nu progresează vizibil către găsirea unor soluţii. O anumită pudibonderie secularistă (dublată de tentaţia obscurantismului birocratic) este vinovată, după mine, de faptul că nu se recunoaşte oficial caracterul anticreştin al atacurilor puse la cale de fundamentaliştii islamici. Pluralismul hermeneutic al islamului interzice consensul doctrinar asupra caracterului eretic al intenţiei de a lua viaţa unui civil inocent. Dar şi în Occident - pe fondul creştinismului divizat, scos din arena publică şi culpabilizat ca anacronism - e tot mai greu să admitem că, în ochii asasinilor musulmani, victimele terorismului sînt, înainte de orice, nişte "cîini necredincioşi". Acum un deceniu, Uniunea Europeană a iniţiat Procesul Barcelona. A concentrat fonduri & energie politică în aşa-numitul "dialog euro-mediteranean", menit să evite cu orice preţ "conflictul între civilizaţii". Excelent. Numai că nu putem integra terorismul, ca principal instrument al islamului extremist, în sfera noţiunii de civilizaţie. Mi-e teamă că, aşa cum a pierdut în faţa nazismului - pe care l-a adus la putere - democraţia "clasică" va pierde şi bătălia cu terorismul, dacă nu va renunţa la ipocrizia pe care i-o atribuiam la începutul acestui articol. Extremiştii musulmani ucid nevinovaţi întrucît nu şi-au putut rezolva cea mai frustrantă dilemă, şi anume: cum e posibil ca "religia adevărată" să genereze condiţii socio-economice mult mai proaste decît mincinoasa "idolatrie" a păgînilor? Iată un bun motiv pentru a socoti că nu vom eradica terorismul înainte de a recunoaşte motivaţia sa primordial teologică. Dincolo de bombe şi marxisme reşapate, el ne forţează să participăm la ultima bătălie pentru adevăr.
