Stoicul mîntuit
Părinţii greci ai Bisericii au fost mai curînd favorabili moştenirii elenistice. Din acel orizont coborau, ca neam şi cultură. Primii apologeţi şi Clement Alexandrinul, urmat de Cappadocieni, au reinventat teologia logosului seminal, care iluminează raţiunea naturală a păgînilor. Pentru creştini, Logosul este Hristos, principiu creator şi persoană divino-umană. Dar lumina lui Dumnezeu se difuzează, prin filozofie, dincolo de incinta Bisericii. Aşa se explică prezenţa lui Socrate şi Platon, acompaniaţi de Sibile, în pictura bizantină. Din această serie de "recuperări" generoase ar fi trebuit să nu lipsească Seneca, unul dintre autorii cei mai apropiaţi de creştinism. Ce-i drept, multe dintre scrierile sale au fost copiate în scriptoriile medievale. Au fost chiar "încreştinate", prin plagiat şi falsă atribuire. Clişeul nostru curent despre stoicism (ca filozofie a "încasatorilor") este reflexul popular al coabitării metafizico-morale dintre Evanghelie şi înţelepciunea Porticului. De ce Seneca? El simbolizează etapa romană şi imperială a şcolii stoice şi o face subtil, cu o competenţă psihologică de o şocantă modernitate şi un simţ al observaţiei sociale care depăşeşte obsesia stoicilor greci pentru formalismul logic. Morala stoică ar putea fi rezumată ca meditaţie asupra adecvării la natură. O natură raţională, voită de un Dumnezeu raţional. Tot creştinismul e aici, de vreme ce vîrful antropologiei patristice - theosis - presupune depăşirea păcatului prin adecvarea ontologică la divinitate. Numai harul - graţia - separă cele două universuri, asigurînd creştinismului o specificitate ireductibilă. Mai există o diferenţă, care face propriul stoicismului: dacă omul creştin e rege al creaţiei dominate de Providenţă, omul stoic e doar o umilă parte a Universului guvernat de Fortuna. Intenţionalitate condiţionată vs dominare a hazardului. Cele două viziuni converg totuşi în virtutea smereniei. O smerenie căutată, pentru creştin, şi suportată ca stare obiectivă, în cazul adeptului stoic. Primul îşi află pacea lăuntrică printr-o paradoxală mizantropie compasională. Celălalt o realizează printr-o la fel de paradoxală însingurare filantropică. O pagină din Seneca, pe zi - completată cu o pagină din Sf. Pavel - ar fi suficientă pentru a ne scoate din tumult. Deşi creştinismul propune evoluţia etică a umanităţii, există la Seneca pasaje care nu par contemporane cu Apostolii (cum sînt de fapt), ci contemporane cu noi. E un alt fel de a spune că, de fapt, stagnăm. Iată textul, scos din tratatul despre liniştea sufletului, adresat lui Annaeus Serenus. E vorba despre relaţia dintre noi şi cărţile noastre: "La ce bun această puzderie de cărţi, aceste biblioteci ai căror proprietari, într-o viaţă întreagă, nu apucă să le citească decît titlurile? O asemenea mulţime de cărţi atîrnă fără să instruiască; e mai bine să te încredinţezi unui număr restrîns de autori decît să umbli brambura prin hăţişul lor. Incendiul din Alexandria a distrus patruzeci de mii de volume: lăudătorii vor vedea în ele formidabila mărturie a opulenţei regeşti, precum Titus Livius, care descoperea acolo reflexul admirabil al somptuozităţii şi solicitudinii domnitorilor. Nu e vorba nici de somptuozitate, nici de solicitudine, ci de un dezmăţ cultural. Cultural? Nici pomeneală: nu pentru cultură, ci de dragul ostentanţiei au fost adunate laolaltă toate acele tomuri; la fel, pentru majoritatea oamenilor, care abia posedă cultura literară a unui copil, cărţile nu sînt instrumente ale culturii, ci ornamente de salon. Să-ţi procuri doar cărţile de care ai nevoie şi nici una pentru simpla paradă. (...) Doar la cei mai mari dintre leneşi vei vedea tot ce există în materie de elocvenţă şi istorie, dispus pe etajere, pînă la tavan..." Constantin Noica le recomanda ucenicilor acelaşi lucru: să citească numai esenţialul şi să-l utilizeze pentru a reflecta doar la cele esenţiale. Apropiat de Hristos, dar străin de creştinismul instituţional, filozoful de la Păltiniş era, în austeritatea cabanei sale, un fel de stoic mîntuit.
