Scurtă oprire în biblioteca perfectă
Îmi place să nu uit cine mi-a semnalat prima dată un autor fundamental. Cel mai adesea afli despre autorii de cărți din cărțile altor autori: circulația bibliografică prin notele de subsol asigură ventilația academică din care se compune tradiția intelectuală a oricărei societăți moderne. Sînt însă și situații cînd un prieten mai învățat rostește din senin un nume. Fie îl rogi să-ți lămurească sumar despre cine-i vorba, fie (dacă ești mai rușinos-orgolios) reții acel nume și te apuci să-l îmbraci, pe cont propriu, într-o biografie. Îmi aduc perfect aminte că pe Hans Urs von Balthasar l-am reperat în premieră pe fondul unui dialog sibian cu prietenul Ioan I. Ică Jr. Erau anii ’80, pe cînd izolarea culturală a României nu era depășită decît de frenezia obscenă a protocronismului ceaușist. Cartea străină, în original sau traducere, se făcuse pasăre foarte rară și zbura clandestin, ca o bufniță obișnuită cu noaptea. Colapsul sistemului comunist determinase punerea la index a oricărui fapt de cultură majoră, studenții din zona umanistică făceau trafic cu titluri intruvabile (de la Părinții Bisericii pînă la Kolakowski) și pe cît nu aveam ce mînca, pe atît ne lăudam cu platonicul nostru banchet, comentînd teribilist mari scriitori și gînditori occidentali coborîți parcă de pe o altă planetă.
Mă grăbesc să-i descurajez pe cititorii care au început să presupună că laud involuntara asceză comunistă pentru a veșteji abundența actuală de apariții editoriale pe care grosul publicului le ignoră (prins cum e cu grijile practice și plăcerile consumului, dublate recent din motive pandemice & războinice). Sînt convins, dimpotrivă, că noi – cei care-l căutam înainte de 1989 pe Hans Urs von Balthasar – eram cu mult mai puțini decît cei care au ocazia să-l descopere acum, cînd libertatea l-a făcut accesibil, în principiu, oricărei persoane bine educate sau care-și dorește un asemenea statut. Editura Galaxia Gutenberg a publicat deja primele două părți din monumentala trilogie datorată ilustrului teolog elvețian de limbă germană (respectiv Teodramatica și seria dedicată Slavei lui Dumnezeu. O estetică teologică). Pentru cei cu „dinți de lapte”, aceeași casă editorială ne propune o colecție Hans Urs von Balthasar în format de buzunar, din care am acum pe masă, în minunata traducere a lui Ioan Milea, Bobul de grîu. Aforisme, Cine e creștin? și Cordula sau marea încercare (toate din 2021).
Hans Urs von Balthasar a crescut într-o veche familie catolică din Lucerna, fiind educat într-un colegiu iezuit, înainte de a studia la Viena, într-o atmosferă muzicală și cosmopolită. A scris enorm, vulcanic și totodată riguros, deschizînd spre elita secolului 20 trena mereu foșnitoare a unei erudiții „naturale” pentru mediul său social, populat cu moștenitorii umanismului european. Creațiile sale fac parte din constelația mentală în care-i regăsim pe Jean Daniélou, Karl Barth, Romano Guardini, Martin Buber sau Henri de Lubac, adică dintr-o stirpe spirituală de înnoitori ai teologiei, redresată în demnitatea ei suverană și conciliată cu filosofia, ca în vremurile aurorale ale scolasticii latine. Nu e de mirare că Papa Ratzinger (Benedict al XVI-lea) l-a numit într-un tîrziu cardinal, deși bătrînul sacerdot n-a mai apucat ziua consacrării. Erau „rude” în toate cele esențiale, se formaseră (dincolo de orice clivaj confesional) sub autoritatea acelorași magiștri, mizînd laolaltă pe intuițiile existențiale, profetice și eshatologice prin care generația lor a căutat să răspundă provocărilor etice și metafizice iscate de războaiele mondiale și demonismul totalitar.
Ca autor de aforisme, Balthasar nu e mai puțin profund și stimulant. Nu găsim în fulgurațiile sale sapiențiale nici sarcasmul mizantropic al moraliștilor francezi din Marele Secol, nici pesimismul schopenhaurian, reluat în notațiile lui Nietzsche, cît dialectica unui Ignațiu de Loyola, combinată cu mila creștină față de patosul condiției umane și enciclopedismul unui Thomas Mann. Vă las în final un singur exemplu: „Existența noastră, în fundamentele sale, e construită pe jertfă: crescînd, vrem să devenim ceva, să cuprindem, să urcăm, dar curba coboară din nou, viața ne ia încet din mînă tot ce am apucat și la sfîrșit ni se îngăduie să murim și să săvîrșim astfel în fața Celui veșnic cel mai înalt act de venerație”.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
