Scotty...

e un teckel sîrmos (încă junior) sau, cum îmi place mie să-l tachinez, un produs selecţionat de chinologul german. Cîndva, înainte de a se fi decantat ca rasă tedescă, specializată în hăituirea vînatului mic, strămoşul acestui patruped mustăcios se înrudea, fireşte, cu ansamblul căţeilor vreodată născuţi: prin vinele sale de vînător curge, molecular, sîngele dogului danez ori fluxul sanguin al cutărui caniş de la curtea Regelui Soare. Scotty poartă, ecumenic, toate ipostazierile naturii canine... Dar asta nu-l scuteşte de farmecul propriei individualităţi. Deşi se înscrie, cu pedigriul său onorabil, în standardele rasei, e mai puţin hirsut decît alţi congeneri, de unde virtutea unei siluete mai pregnante. Sapă la greu, numai pămînt reavăn să-i oferi, însă a căpătat, prin educaţie, căutătura unui căţel de apartament care se împarte, gospodăreşte, între osul plastifiat şi relieful deloc eroic al canapelei din salon. O surpriză îţi rezervă temperamentul său, adică zona impalpabilă unde se consumă, prin reducţie antropomorfică, presupusa lui viaţă interioară. E vorba, fără exagerare, de gama unor stări indiscutabil nuanţate. De pildă, melancolia perfect onestă, nicidecum jucată, pe care ochişorii săi maronii o degajă cel mai adesea. Originar din Portugalia (un sat pe lîngă Santarem), Scotty e un expert al fado-ului visceral... Într-o ordine la fel de suavă intră şi activitatea onirică, descărcată nu doar în simularea reflexă a Marilor Activităţi Diurne (precum fuga-după-minge), ci şi prin ceea ce aş numi starea de fibrilaţie semnatară: mă agit, deci exist. Dormind, Scotty ţine să-şi aducă aminte de el însuşi! Se cuvine să declar că prezenţa lui în acest articol nu divulgă aparenta mea lipsă de subiecte majore - şi nici vreun detestabil exhibiţionism particular - cît nevoia de pretexte fabulistice. Dacă tot vorbeam de canişi: mizantropul Schopenhauer deţinea unul pe care, spre admonestare, îl acuza de asemănare cu omul... Nu-i calc pe urme, cel puţin la nivelul moralei spre care tind. Şi mă explic pe dată: cîinele e programat de Creator ca însoţitor al unui homo sapiens (în ochii lui) dumnezeiesc. În schimb - şi pentru mine - Scotty e dovada vie a faptului că, atunci cînd ne diluăm umanitatea, nu devenim animale, ci demoni. În timp ce biata făptură te iubeşte cu aspiraţie inconştientă, se bucură nebuneşte dacă binevoieşti să-i apari, te lasă în pace dacă simte că eşti într-ale tale sau se repliază într-o izolare dorită, tu - ditamai omul - revii la focul domestic mai greu cu o tonă de enervări meschine, golit de orice afect pozitiv, epuizat de iluzii şi forfecat de mecanica interacţiunii cu nişte semeni pe care nici măcar nu-i mai vezi. Căţeluşul te salvează, întrucît idealizarea la care dependenţa lui te expune dobîndeşte, prin devoţiune, o relativă forţă de contaminare. Tu, dimpotrivă, nu-ţi meriţi decît arareori condiţia de stăpîn... Pentru că numai iubirea stăpîneşte legitim. Numai ea hrăneşte fără să umilească, mîngîie fără a pretinde gratificaţii, înţelege fără să excludă şi protejează fără să sufoce. Un stăpîn adevărat e un maestru al dăruirii, o forţă care sporeşte pe măsură ce se exprimă... Aşa că, mai nou, îmi vine să-l contrazic pe Pascal. Nu e adevărat că ezităm între înger şi fiară. Pendulăm între o umanitate idolatrizată ca abstracţie eticidă şi o abominabilă infrastructură fără chip. Scotty îşi păstrează nealterata legătură cu Dumnezeul care l-a făcut: pe el, ca şi pe mine, ca şi pe oricine se poate lăuda, pe pămînt sau în ceruri, cu o formă dată. El nu şi-a trădat menirea. Slujeşte, în felul său, pe cineva. Pe un atare plan, căţelul participă, în deplină inocenţă, la vocaţia liturgică a Creaţiei. Eu stau mai prost, mult mai prost decît companionul meu anonim, căruia i-am alocat, acum, cinci minute de notorietate warholiană. Însă cel puţin îmi dau seama de asta, cu urmarea că mai zăresc totuşi o şansă pe care, sincer, n-am de gînd să o ratez.