Să ne rugăm și pentru urbanitatea credinței!
Volumul meu Ispita binelui – apărut inițial la Editura Anastasia (1997) – purta subtitlul „eseuri despre urbanitatea credinței”. Am pledat mereu pentru această trăsătură a conduitei creștine care, deși așteaptă Parusia și contemplă deplina instaurare a Împărăției divine, nu neglijează politețea interumană, curtoazia adresării și acea combinație de pudoare și franchețe specifică omului educat. Noul Testament, dar mai cu seamă epistolele pauline, abundă în metafore urbane și oferă numeroase referiri la dimensiunea civică a urmării lui Hristos, prezentat drept Domn al unui Cer asemănat cu o cetate (polis) a cărei Constituție (politeia) este chiar Evanghelia. În inegalabilul său Lexique Théologique du Nouveau Testament (Cerf/Éditions Universitaires de Fribourg, 1991), Ceslas Spicq O.P. ne amintește că societatea creștină a timpurilor patristice era concepută ca adunare de cetățeni capabili să trăiască în spiritul Cetății Lui Dumnezeu. Ei deveneau însă, chiar din această viață, și concetățeni (sympolitai) cu sfinții reuniți în jurul tronului divin, precum curtenii Suveranului absolut.
Ierusalimul ceresc reprezintă cetatea Dumnezeului Celui Viu (Evrei 12,22). Arhetipul urban al orașului sfînt îi determină pe autorii sacri să numească „oraș” chiar și satele din Palestina biblică: acesta a fost în primul rînd cazul localității natale a Mîntuitorului, Nazareth. Nu e de căutat aici o formală influență elenistică. Avem de-a face mai curînd cu dovada faptului că sacralizarea Templului a conferit întregului iudaism un tropism urban, preluat de creștinismul in statu nascendi. „Păgînismul” surclasat de revelația creștină nu era decît spațiul rudimentar, superstițios și idolatru al lumii rurale (situată la antipodul rafinamentului citadin, unde orice concluzie poate fi dezbătută filosofic și/sau proclamată solemn, într-o adunare eclezială).
Întreaga istorie a Bisericii creștine este centrată asupra ideii de cetate, care reflectă optim armonia celestă, dansul ordonat al astrelor, ierarhiile angelice, stabilitatea legilor universale, unde se regăsesc, precum fața și reversul medaliei, drepturile și responsabilitățile fiecărui cetățean. Urbanitatea credinței este subînțeleasă drept condiție a corectei sale exprimări în lumea de aici. Am ținut să amintesc acestea pentru a contextualiza nevoia de regăsire a politeții în relația fiecăruia cu ceilalți și cu atît mai mult la nivelul comunității ecleziale, care – în acest „tîrziu al istoriei” – se intersectează cu societatea civilă a democrației.
Pentru că, iată, ne-am cam păgînizat taman atunci cînd ne afirmăm mai focos fidelitatea față de Hristos și încă sub pavăza mereu zăngănită a unei impecabile drepte credințe. În loc de seninătate, surîs curtenitor, prudență și magnanimitate, vedem de jur împrejur – și cu nemiluita pe social media – „creștini” (declarați, dar nu asumați) care urlă, înjură, practică exoftalmia isterică, grohăitul și furia complet dizgrațioasă, căci total scăpată de sub controlul rațiunii și din autocenzura impusă de bunul-simț.
O asemenea paradă de incultură botoasă, indispoziție acră și apucături mîrlănești ne aduce mai puțin aminte de Constantinopolul primului mileniu (referința noastră simbolică de căpătîi) și evocă mai degrabă lumea rurală a secolelor V-VI d.Hr., obstinată cum va fi fost în perpetuarea agonică a unui politeism decadent. Se vede deja, mai presus (din păcate) de orice dubiu, că am cam exagerat cu duhul rustic și cu „monahismul forestier” (cum îl numea Părintele Andrei Scrima). Un veac de România Mare a însemnat atît arderea etapelor modernității, cît și persistența circulară într-un ruralism cînd legionar, cînd național-comunist, cînd populist, în cheia narodnicismului rusesc. Am ajuns astfel să reducem Ortodoxia la un soi de țîfnă crispată, pasiv-agresivă, adică la un ethos din care lipsesc deopotrivă minima politețe, eleganța retorică, răbdarea de a asculta și partea cealaltă, ba chiar dialogul elementar. Din pricina acestui climat văduvit de orice civilitate, atît europenitatea noastră pompos clamată (bunăoară atunci cînd nu sîntem primiți în Schengen, cît și capacitatea noastră de a crea o psihologie socială decentă intră în colaps. Va fi oare (măcar) următoarea generație capabilă să revină la urbanitatea intrinsecă a credinței care celebrează laolaltă Adevărul, Frumosul și Binele?
