Religia în școală, o veche poveste

Deși sînt deliberat mai retras, rămîn prezent pe Facebook (nu degeaba i-am dedicat probabil prima carte scrisă în România). După cum știm, agora virtuală e parcelată pe „bule” de utilizatori care-și seamănă și îi (cam) detestă pe locatarii altor sfere de opinie, însă ea rămîne un fin barometru comunitar. De curînd, a trecut pe social media valul legat de propunerea Cultelor din România privind Religia ca probă opțională la bacalaureat. Evident, unii se declarau „pro”, alții „contra”, căci așa-i în lumea virtuală, jenant polarizată. Însă tema nu privește atît programa de bacalaureat, cît locul faptului religios într-o societate românească afectată de invazia rusească din Ucraina, de inflație, de neîncrederea trist răspîndită (dar justificată) în „autorități” și de multiple incertitudini referitoare la viitorul apropiat. 

După mine, neîncrederea în autorități (partide politice, instituții publice, lideri) s-a transferat și în tabăra seculariștilor anticlericali. Numai o mică grupare urbană de activiști tineri e dominată de ideologia woke, cancel culture și de agenda LGBT. Grosul anticlericalismului vine din proiectarea neîncrederii de care aminteam dinspre stat spre Biserica (majoritară), care s-a aliat prea mult cu Leviathan și depinde excesiv de stipendiile lui. De vreme ce Ortodoxia românească post-comunistă a reluat mecanic teologia politică a „simfoniei” bizantine – continuînd simultan tradiția cuzistă a unei Biserici naționale care cîntă, orice ar fi, în struna Puterii instalate –, atunci nu trebuie să ne mire că societatea civilă vede cele două entități cu aceleași lentile acuzatoare. Sînt chiar unii români care cred că simbioza declarată și lucrativă dintre Biserică și stat a permis recrearea unui Partid Unic (USL 1.0, USL 2.0 și, în curînd, USL 3.0), o situație deloc democratică, în care indistincția doctrinară omogenizează valorile într-o manieră totalitară.

Dacă BOR și-ar fi permis mai des și mai sonor să critice derapajele succesivelor guverne, apărînd justiția socială, normele etice și libertatea, atunci și „poporul” ar fi văzut în ea o pavăză contra ispitelor tiranice și abuzului. Monotona lor concordie cu mize electorale și materiale a suscitat teama colectivă că ambele urmăresc doar puterea lumească, în detrimentul pluralismului democratic și al autonomiei individuale legitime. Reacțiile potențial extremiste – prin clamatul „neo-marxism” al tineretului corporatist din USR și respectiv filetismul AUR – traduc aceste anxietăți și fracturează suplimentar un corp social aflat deja sub tensiune. Primii vor să scoată religia nu doar din școală, ci și din viața publică, pe cînd ceilalți propovăduiesc un soi de sharia ortodoxistă și antioccidentală, copiată parcă din agenda lui Vladimir Putin. 

Iată veritabilul context al luptei dintre cei care pretind eliminarea religiei din școală și cei care vor toată școala sub semnul religiei. Pentru că am contribuit, ca membru în Grupul de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii, la reintroducerea orelor de Religie în sistemul public al anilor ’90, sînt în continuare convins că această materie deopotrivă relevantă pentru viața morală, inteligența filosofică și conectarea judicioasă la tradiția intelectuală a civilizației noastre rămîne utilă, adică perfect recomandabilă, mai ales dacă se predă după manuale moderne, sub girul unor profesori descuiați. Este însă cazul? Nu prea. Prin urmare, e cazul ca BOR să apere această materie prin schimbări stilistice în conținutul manualelor (din care am văzut în presă mostre decepționant de primitive) și în selecția corpului didactic specializat (de unde trebuie să dispară atît figurile de tipul dascălului recent concediat, care abuza de eleve într-o tabără, cît și cele rămase, caricatural, pe vremea lui Ion Creangă). În măsura în care BOR își regăsește libertatea profetică – mai ales în momentele de criză comunitară – și decide, după trei decenii de inerție pur cantitativă, să aplice o reformă a propriei didactici religioase, partida nu e pierdută. Dacă această urgență nu e conștientizată și urmată de acțiuni convingătoare, atunci „clasa parentală” se va opune tot mai fățiș orelor de Religie și ar fi realmente păcat, pentru că Biserica a fost prima școală a Europei, tot așa cum Europa nu mai înseamnă mare lucru dacă-și amputează memoria spirituală iudeo-creștină.