Refuz

Iată că trecură şi Sfintele Paşti. Sîntem în Săptămîna luminată. Personal, am resimţit mai tragic decît oricînd fractura, dedublarea societăţii noastre. Înainte de ’89 şi după. Înainte de integrare şi după. Pentru generaţia mea, acestea vor fi fost cele două praguri capitale. Două cicluri istorice, la storcător. Primul s-a petrecut sub semnul rupturii dintre valorile mele şi valorile puterii. Al doilea, exact la fel. Concluzia e una singură: în ţara unde m-am născut şi pe care am iubit-o mereu, nu mă pot bucura de onestitate interioară decît cu preţul unui refuz. Felul meu de a-mi imagina o societate normală s-a dovedit, în ambele cazuri, greşit. Simt că am rămas reprezentatul solitar al propriei minorităţi. Am lucrat cu iluzia că răul minciunii generalizate poate fi vindecat prin exerciţiul libertăţii. De acum înainte, voi plăti - printr-un judicios pesimism - adevărul că, pe durata vieţii mele, nu voi apuca să văd o altă Românie. Voi vedea blocuri-turn, fabrici, maşini de lux, reşedinţe somptuoase şi ghetouri mizere. Vor continua să apară sute de ziare, televiziuni-ciupercă şi cărţi lansate la tîrg. Forma practicilor sociale va fi tot mai asemănătoare cu aceea recomandată de Bruxelles. Oamenii vor face vacanţe în străinătate şi îşi vor plăti ratele pentru casele noi unde au reuşit să se mute, precum occidentalii din anii ’60. Sub guvernări de vertiginoasă mediocritate, viaţa noastră de consumatori va fi din ce în ce mai groasă. Democraţia, golită de înţeles şi efect, va funcţiona confuz, la marginea atenţiei publice. Nimeni nu se va simţi parte a unei comunităţi naţionale, sudate printr-un credo. Vom fi electroni fără nucleu. Fire de praf în parcarea unui mall. Poate că dezagregarea noastră morală va reflecta fidel însăşi decadenţa Europei, unde lipsa identităţii spirituale se resimte deja cu patetismul unei agonii. În noaptea pascală, curtea bisericii Mavrogheni gemea de lume. Marea de feştile nemţeşti (modelul acela, în tub roşu) era şi mai animată graţie telefoanelor mobile, care încasau sonor sms-uri şi ţăcăneau harnic la pozat. Mulţimea aceea de chipuri se strînsese acolo pentru că "Hristos a înviat"... E cu neputinţă să spui nu... Vrei şi tu să nu dispari definitiv într-o groapă. Să ai parte de viaţă veşnică, sub pavăza unui trup incoruptibil. După două milenii, oferta continuă să genereze cerere. Şi e foarte convenabilă. Te prezinţi la parohie, între 23,45 şi 00,30, aşteptînd ca dîra de lumină să se întindă, din mînă în mînă, pînă la tine. Intonezi din toţi plămînii cîntarea atît de familiară, ştiută încă din copilărie. La întoarcere, ai mare grijă să nu ţi se stingă lumînarea, că e semn rău. Gata, te-ai mîntuit. E frumos la biserică. Îţi aduci aminte de alte "Învieri", trăite odinioară. Pastorala seamănă şi ea, leit, cu cea din anii trecuţi. Ce-i drept, n-ai ţinut post decît în Săptămîna mare, dar abundenţa mesei spre care te grăbeşti e suficient de pasionantă pentru a eclipsa orice scrupul. Din fericire, firava legătură între asceză şi redempţiune are o perfectă acoperire calorică. Nu mă răstălmăciţi. Reportajul meu vrea doar să vă reamintească în ce ţară trăim. O ţară ortodoxă. Profund cucernică. Majoritar confesională. Ecumenică (vizita Papei). Deţinătoare a unor nobile tradiţii, mai mult sau mai puţin isihaste. Venerăm preţioasele relicve din lăcaşuri ctitorite de strămoşi, voievozi, boieri, precupeţi. Credinţa noastră e românească (ne-am născut creştini) şi apolitică (Biserica nu se bagă în treburile societăţii decît pe uşa orfelinatului). Laolaltă ne minţim pios, îl fentăm şmechereşte pe Dumnezeu, ne scuipăm valorile ca pe seminţe, căci nimeni nu ne poate scoate din porţia făgăduinţelor cereşti. Sîntem de toate pentru toţi: păstrători, moderni, europeni sadea (tocmai am revenit în familie). La putere şi în opoziţie, cu sufletul în rai. Noi şi ai noştri. Mai justiţiari decît s-ar zice (să nu ne dea lecţii Frattini) şi mai îngăduitori decît părem pe stradă (doar i-am iertat din oficiu pînă şi pe călăii României). Ne vedem la Înviere!