P.P.E.
Triada valorilor republicane (libertate-egalitate-fraternitate) se regăseşte în trunchiul familiilor politice din Europa contemporană. Partidele liberale cultivă libertăţile (de la doctrina statului minimal, pînă la atitudinea laissez faire în economie). Partidele socialiste insistă pe egalitatea şanselor sau pe ambiţia justiţiară de a redistribui, periodic, profiturile. Partidele populare (creştin-democrate) urmează calea solidarităţii comunitare, deschisă prin educarea responsabilităţii. Bineînţeles că am vrea un singur "copac", de pe ramurile căruia pot fi culese, la alegere, toate cele trei soiuri de fructe, dar asta e fie imposibil, fie indezirabil, din motive de totalitarism. Pînă la urmă, ni se cere să alegem, în funcţie de propria agendă axiologică. Există în fiecare dintre noi un accent ascuţit, o preferinţă eminentă. După mine, creştin-democraţia e adevărata cale de mijloc, locul vizionar unde imperativele libertăţii se conciliază cu datoria egalităţii. Dacă urmăreşti doar libertatea, frizezi la limită anarhia ori cinismul amoralităţii. Dacă te obsedează egalitatea, derapezi eventual în demagogie sau contraselecţie socială. Admit că şi sensibilitatea creştin-democrată are propriile patologii. Practicanţii ei riscă, de pildă, căderea în utopia de falanster sau într-un personalism filozofico-teologic ostil realităţilor create de piaţă. Comunismul ne-a dovedit că societatea fără clase se reduce la un program de pauperizare forţată, vinovat de atrofia creativităţii şi anihilarea competiţiei sănătoase. Capitalismul emergent ne dovedeşte, pe viu, că banul corupe, subjugă şi distruge ierarhiile de merit, promovînd - în palidă compensaţie - o plutocraţie discreţionară. Singurul model de societate pe care nu l-am experimentat, din nebuloase pricini de "tranziţie", este acela creştin-democrat. Eu, unul, cred cu tărie că momentul decembrie 2006, cînd natura ilegitimă şi esenţa criminală a sistemului comunist vor fi condamnate oficial, deschide un nou ciclu al istoriei naţionale şi ne oferă, pentru prima dată, graţia unui nou început. Nu are sens, în aceste condiţii, să nu fructificăm, cu tot pragmatismul, ocazia unei reamenăjări politice: marea curăţenie de primăvară. Gîndiţi-vă: stînga românească, moştenitoare a "patrimoniului" ideologico-securistic generat de vechiul regim, nu s-a putut bucura de legitimitatea pe care o merită (şi pe care această orientare o deţine în democraţiile consolidate). Ea va fi obligată să renască, dar nu din propria cenuşă, ci printr-o construcţie nou-nouţă, oricît de costisitoare. Va scoate la iveală o doctrină realmente social-democrată, va promova figuri proaspete, va renunţa la toate practicile antidemocratice din cauza cărora s-a compromis pînă acum, sau... se va scufunda iremediabil (ceea ce, fireşte, ar fi un dezastru pentru echilibrul politic al României). La rîndul ei, dreapta are vocaţia de a se redefini într-un pachet "libertate-plus-solidaritate". Tonul liberal e deja dat prin creşterea economică susţinută (şi garantată de fondurile UE). Ceea ce lipseşte încercării naturale de a ne cupla, prin Parlamentul European, la viaţa politică "reală" din interiorul clubului, în care vom fi admişi, e tocmai "corespondentul" românesc al Partidului Popular European (PPE): un mare partid creştin-democrat, ca forţă menită să păstreze echilibrul dintre identitate şi integrare. Armonia dintre ce avem mai bun (incluzînd aici credinţa) şi ce putem prelua, mai bun, din tradiţia creştin-democraţilor europeni. Nu ştiu dacă eforturile conjugate ale DNA & CNSAS vor izbuti să decupeze spaţii virgine în "stabilimentul" politic ridicat pe ruinele comunismului. E nevoie de energia altor figuri (mii de tineri români cu doctorate în străinătate aşteaptă, pe bună dreptate, să-şi intre în rolul de a coloniza instituţiile statului cu standarde euroconforme). Lor trebuie să li se asigure intrarea, pentru că altminteri vom rata, pe rînd, toate oportunităţile oferite de apartenenţa la UE. Ce ştiu însă e că Biserica Ortodoxă (cum, necum, majoritară) are şi ea de făcut cîte ceva. Sper să fie pe fază, măcar prin ierarhii mai tineri. Cum spune Evanghelia? "Cine are urechi de auzit să audă"...
