Plus 90 minus 20

În luna noiembrie se împlinesc 20 de ani de cînd PF Teoctist a devenit Patriarh al BOR. Nepătrunse mai sînt căile Domnului! Ştiu foarte bine că Patriarhul a fost mereu criticat, pe bună dreptate: i s-au reproşat - mai ales în cercurile intelectuale - pasivitatea faţă de politica buldozerului, adeziunea encomiastică la cultul ceauşismului terminal - şi multe altele, începînd cu presupusa activitate legionar-antisemită din tinereţea sa de student teolog, într-o Românie schimonosită de război, extremism şi incertitudine. Eu, unul, încerc să salvez o perspectivă mai nuanţată. Nu pentru că mi-aş permite să anticipez verdictul divin, la Judecata de Apoi, sau pentru că încurajez o abordare strict contextuală, ci pentru că îl cunosc de mult pe Părintele Patriarh şi sînt gata să livrez alte mărturii despre persoana sa. Prima e legată de vocaţia lui monahală, tradusă prin opţiunea adolescentului de odinioară şi continuată printr-un stil de viaţă cumpătat şi obişnuit cu rugăciunea. Patriarhul are o bonomie moldovenească şi o modestie intrinsecă pe care deceniile de camilafcă şi engolpion nu le-au alterat nicidecum. Ştie să cultive demnitatea rangului fără să o degradeze în vanitate paranoică şi damf de parvenit. În puţini alţi ierarhi ai Bisericii a rezistat, sub mătăsuri, duhul paterical şi simţul absolut al relativităţii celor lumeşti. A doua mărturie ţine de pocăinţa discretă, dar intensă, prin care a trecut după 1989, cînd a fost - statistic şi jurnalistic vorbind - cel mai expus la atacuri şi cel mai dornic să asume, de unul singur, vina colaboraţionismului din perioada bolşevică. Am şi un gînd pur personal de recunoştinţă faţă de PF Teoctist, care - aşa cum rezultă din amintirile mele şi din dosarul de urmărire pe care mi l-am citit recent, la CNSAS - a vrut cu tot dinadinsul să mă apere de securiştii strecuraţi abundent în zona Patriarhiei. Poate că, dacă n-ar fi fost "bemolii" distribuiţi diplomatic de către Părintele Patriarh, soarta mea în ultimii ani ’80 ar fi fost mult mai dură decît a fost pînă la urmă. Nu-l scot pe nonagenarul nostru Întîistătător drept candidat la sfinţenie. Dar nici nu-l pot desfiinţa, cum o fac atîţia, de la unii colegi de Sinod - cinic exasperaţi de longevitatea sa -, pînă la numeroşii noştri campioni laici ai instransigenţei morale, care acuză fără să ierte, deşi îşi iartă lor înşile aproape orice. M-am întrebat şi am fost întrebat, în ultimi ani, dacă ar fi fost mai bine ca Patriarhul, retras temporar la începutul lui 1990, să-şi menţină alegerea. Cine poate face însă istorie contrafactuală fără să cadă în plasa eticismului utopic? Poate că ar fi fost mai bine, pentru posteritatea lui sau pentru Biserică. Dar dacă urmaşul său ar fi fost cineva care s-ar fi opus pînă la capăt vizitei lui Ioan Paul al II-lea la Bucureşti? Sau dacă lupta sălbatică pentru succesiunea sa ar fi condus Biserica, precum în Bulgaria sau Ucraina, la o situaţie de schismă, cu ierarhii paralele? "Mai binele e duşmanul binelui" - spune un proverb conservator. Şi Biserica trebuie să fie "păstrătoare", tocmai pentru că Revelaţia e un proces care înglobează istoria. O Biserică - fie ea locală sau "catholică" - are neapărată nevoie de o dimensiune "patriarhală": o legătură cu Părinţii din vechime, cronicari ai Întrupării, interpreţi ai Scripturilor, martiri, mărturisitori sau teologi, imnografi sau trăitori ai Evangheliei. Noi n-am avut neapărat cel mai bun Patriarh, dar nici istoria românească nu a fost prea grozavă între 1940 şi 1990, aşa că ne-am stricat laolaltă, printre atîtea intemperii totalitare şi farse însîngerate. Cu cît mai buni ne-au fost conducătorii, cu cît mai eroici opozanţii şi mai înţelepţi filozofii? E prin urmare drept să nu mînuim măciuca, de vreme ce nu ne atîrnă nici nouă, pe umeri, pielea leului din Nemeea. Ne-am obişnuit cu meschinăria atacurilor josnice, ne-am familiarizat cu insulta şi anihilarea sumară a unor "adversari" asupra cărora e comod să ne proiectăm frustrările, invidiile, nemulţumirea generică faţă de societatea în care trăim. Cred însă că tema vechi-testamentară a "ţapului ispăşitor" nu are dreptul metafizic de a copleşi mesajul Noului Testament, acela care ne îndeamnă să ne iubim aproapele ca pe noi înşine.