Pledoarie pentru micile virtuți

Elogiată, însă puțin practicată, virtutea este o temă prea solemnă pentru a intra în preocupările curente. Pentru unii ține de o etică maximalistă, ipostaziată eroic, implauzibilă în viața de zi cu zi. Pentru alții – un element de retorică motivațională în momente de cumpănă. Pentru cei care cred în realitatea ei, virtutea rămîne orizontul inspirator al unei condiții greu de atins. În păienjenișul relațiilor și în multipla stratificare interioară pare să nu fie loc pentru construirea unei vieți virtuoase, singura care pentru antici dădea măsura umanului. A trăi sub privirea exigentă a acestui ideal n-a fost nicicînd o regulă general asumată, însă a devenit cu atît mai puțin de cînd regula și-a pierdut valența lăuntrică, osificîndu-se în normă legislativă, și nici consensul asupra virtuților nu mai poate fi invocat. Persistă totuși în preajma noastră, uneori muzeal, alteori ca reflex moral sau ca nostalgie a unei umanități ideale, virtutea curajului sau a dreptății, a înțelepciunii sau a stăpînirii de sine. Dar și atunci cînd ni se întîmplă să ne raportăm la ele, le considerăm mai degrabă sub specia excepției și a eroicului.

Creștinismul, se știe, a propus cele trei virtuți „teologale”: credința, iubirea și speranța, care se vor resorbi în iubirea devenită prin Învierea lui Hristos mai tare decît moartea. Și a mai adăugat ceva esențial la portretul virtuții: funcția sa restauratoare. Căci pentru creștini a fi virtuos nu e un scop în sine și cu atît mai puțin împlinirea umanității, ci abia condiția de acces la o umanitate înnoită. Cu toate acestea, deși situate în planul intermediar al vieții practice, al confruntării cu sine și al conviețuirii cu ceilalți, nici virtuțile creștine nu au scăpat de riscul eroizării și, astfel, al unei prezumate inaccesibilități. Speranța, căreia Charles Péguy i-a intuit condiția inconfortabilă în modernitate, pare a fi cea mai stranie dintre cele trei, confundată cu optimismul și respinsă ca dispoziție a sufletelor slabe. Iar atîta vreme cît sfințenia este privită ca desprinsă de cotidian și doar dinspre consacrarea ei, nici virtuțile care îi țes trupul nu apar tuturor ca plauzibile.

Totuși, avem nevoie de virtuți pentru a ne modela umanitatea și, mai cu seamă, pentru a putea trăi împreună cu ceilalți. E ceea ce resimt mulți dintre noi nu numai cînd conflictele iau forme exacerbate, cînd pozițiile trec dincolo de limita vehemenței, cînd diferențele nu mai pot coexista, ci și atunci cînd în viața de zi cu zi dau prea des peste acreală, mitocănie, prost gust, țîfnă, impertinență. Sau cînd forma maximă de civilitate e redusă la repetarea stridentă a unor formule de politețe din care n-au mai rămas decît sunetele. Nu trăim atunci o nostalgie irepresibilă după moderație, afabilitate, modestie, bună cuviință, discreție? Pînă la înălțimea curajului și a dreptății, mai ales a dreptății pe care mulți o reclamă cu o imensă dorință de a o împărți, după criterii întotdeauna sigure, n-ar fi potrivit să ne exersăm capacitatea de a nu le face celorlalți viața amară? Sau îngăduința de a le mai acorda o șansă în fața tribunalului imperios al conștiinței noastre? Sau îndemînarea de a duce o conversație plăcută, care alături de afabilitate dă naștere virtuții cordialității, atît de prețuite de un sfînt ca François de Sales? În fața războaielor crîncen purtate mai ales în mediul virtual, n-ar fi util să scoatem din registrul prăfuit și ușor disprețuit al moderației toate valențele prin care conviețuirea devine cu adevărat posibilă? În locul gustului de cenușă al urii, e relativ la îndemînă să fim ceva mai discreți și, poate, să avem ceva mai mult umor. Știu, mi se va spune că nimic din toate acestea nu e potrivit pentru cei care cred cu tărie în ceva. Sînt virtuți „defensive”, după cum le numea Natalia Ginzburg, care nu ne expun și nu ne călesc. Dar nu reflectă ele, la măsura imperfecțiunii noastre cotidiene, ceva din perfecțiunea marilor virtuți? Personal, mai degrabă decît în ceva prefer să cred în Cineva care nu ne-a lăsat mandatul judecății, ci pe cel al dragostei „care nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mînie, nu gîndește răul” (I Cor., 13, 5).

Pentru lectură estivală: Carlo Ossola, Trattato delle piccole virtù. Breviario di civiltà, Venezia, 2019.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă) volumul André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019. 

Foto: Saint François de Sales (wikimedia commons)