O virtute asasinată
Propunîndu-ne un Elogiu al moderaţiei, Aurelian Crăiuţu revine din SUA în România cu o notă pe cît de rară, pe atît de oportună. N-am să-i comentez aici cartea (Polirom, 2006), cu toate că meritele sale mă îndeamnă să o fac. Prefer să pornesc de la ea pentru a reflecta asupra degradării limbajului public - suprema probă de imoderaţie în tabelul patologiilor postcomuniste. Totul pleacă de la formarea unor poli media controlaţi de oameni cu profil moral dubios. Magnaţi ai ocaziei, care şi-au adjudecat mijloace de comunicare în masă cu scopul tot mai clar de a controla opinia publică. Ei sînt, vorba lui Marius Oprea, "moştenitorii Securităţii". Ei ne intoxică viaţa cu minciuni, calomnii şi false priorităţi. E cert că nu poartă întreaga vină. Vina e şi a Justiţiei, care nu le-a stopat la timp ilegalităţile. Şi a acelor jurnalişti care îşi boţesc principiile de dragul comodităţii financiare. Pe aceste canale, informaţia nu mai e ştire, ci armă, iar comentariul nu mai presupune analiza, cît manipularea. Din păcate, situaţia e agravată de încă un factor: promovarea unor false modele de succes social. Vă amintiţi ce fel de oameni scotea la iveală Tita Chiper? Regretata jurnalistă a Dilemei ştia să-şi selecteze interlocutorii din zona excelenţei veritabile, fie ea ilustrată prin campionii profesiunilor liberale, fie, pur şi simplu, prin caractere nealterate de perversiunile comunismului sau de ambiguităţile tranziţiei. Ei bine, aceşti oameni continuă să existe, numai că au devenit invizibili din cauza "starurilor" de poleială pe care dictatura divertismentului ni le lipeşte, abuziv, pe retină. În loc să ne bucurăm de pilda unor semeni exemplari, convieţuim forţat cu secta "analiştilor" - această nouă specie fariseică formată, după cum corect nota Andrei Pleşu, din pseudo-intelectuali care-şi disimulează ratarea prin renegarea populistă a condiţiei spre care aspiră. Amintitul context explică degradarea limbajului public pînă la cota anomiei. Goana după detronarea oricărui tabu, confuzia dintre vehemenţă şi persuasiune, amplificarea subversivă a evaluării faptelor sau amalgamul dintre vulgaritate şi popularitate par să se fi impus fără ca normalitatea civilităţii să le mai poată fi contrapusă. Ne-am obişnuit, din nefericire, cu ambianţa trivială a polemicilor fără nici o regulă, în cadrul cărora adversarul trebuie inventat şi demolat cu mijloace oricît de josnice. Din frica ipocrit întreţinută faţă de servilismul "totalitar", am sărit în extrema insultei generalizate. Se înşală cei care cred că acesta e fructul libertăţii. E doar premisa anarhiei, în care dispreţul faţă de instituţii apare ca efect al dispreţului reflex faţă de titularii acestora. Ofensarea celor care deţin autoritatea (vremelnic, şi pentru că i-am ales) nu face obiectul agenţiilor de monitorizare a presei, deşi erodează lent însăşi baza statalităţii. Una e să "înjuri" Guvernul la o bere, între amici, şi cu totul alta să transmiţi la televiziuni potopul unor epitete care-şi propun sistematic linşarea celui agresat şi deturnarea atenţiei de la fondul argumentelor în discuţie. Am adesea sentimentul că am regresat, colectiv, în regnul animal şi că actualitatea nu mai e compusă din evenimente, ci din fabule în care protagonistul e transpus zoologic. Această înlocuire a figurii umane cu parodia ei pamfletară sporeşte insensibilitatea (defensivă) a celor vizaţi şi suspendă orice logică a progresului pe baza dezbaterii. Oricît de elementare ar fi observaţiile precedente, ele au o miză iremediabilă, de vreme ce nu doar analiştii îi demonizează pe politicieni, ci şi aceştia din urmă o fac, între ei, pe aceleaşi "platouri" ale cotidianului nostru avariat. E liniştea unei duminici, la ora 4 p.m. Sînt acasă şi mă pregătesc să închei prezentul articol. Mă sună însă telefonul: o jurnalistă de la un ziar altfel urban şi respectabil mă invită, hodoronc-tronc, să-i transmit, pînă diseară, nişte sugestii de turism cultural în... Spania. Cu asemenea neciopliţi, sîntem chiar pierduţi. Mă predau. Gata. Flutur batista albă, rugîndu-l pe Aurelian Crăiuţu să ne viziteze din cînd în cînd, dar nu foarte des, mai ales dacă ţine să-şi păstreze moderaţia.
