O biografie în cruce
La Editura Spandugino, Miruna şi Bogdan Tătaru-Cazaban coordonează cîteva colecţii de aleasă gîndire europeană, cu precădere creştină. Printre ele, colecţia „Interior intimo meo“, numită după celebra expresie a lui Augustin, e o colecţie de spiritualitate creştină, îngrijită de Miruna Tătaru-Cazaban. Cuprinzînd deja peste zece titluri, ea propune mărturii, cercetări, meditaţii privind forajul interior, traseul către centrul adînc al persoanei, locul unde ea poate întîlni acea Prezenţă care o străluminează.
De curînd în această colecţie a apărut volumul datorat lui Gianfranco Ravasi, Biografia lui Iisus. După Evanghelii, traducere din limba italiană de Smaranda Bratu Elian. Cardinal, preşedinte al Conciliului Pontifical pentru Cultură (2007-2022), director al Bibliotecii Ambroziene de la Milano (1898-2007), Gianfranco Ravasi e un savant biblist, cu o rafinată înţelegere a materiei teologice şi a marii culturi occidentale. Sensibil faţă de bătaia fără margini a Duhului, Gianfranco Ravasi e un gînditor catolic de o calmă îndrăzneală. Ca gînditor creştin şi ca înalt responsabil al Bisericii Catolice, el pledează pentru teme noi, în care tocmai substanţa mesajului christic îndrumă spre deschideri creatoare faţă de starea lumii de astăzi. Libertatea religioasă şi de conştiinţă, dialogul creştinilor cu cei neangajaţi în credinţă, preţuirea disciplinelor ştiinţifice (arheologie, istorie, antropologie) în ce priveşte înţelegerea umanului, iată direcţii pe care cardinalul Ravasi le susţine – cu o generozitate, o reflecţie, un discernămînt critic întemeiate în credinţă. Pentru el, a privi către filozofia, litertatura, arta laice e firesc, e hrănitor, e necesar. În octombrie 2011 a avut loc la New Europe College – Institut de Studii Avansate din Bucureşti colocviul „Raţiunea şi antinomiile credinţei. Dialogul dintre cei ce cred şi cei ce nu cred”, prezidat de Gianfranco Ravasi şi de Andrei Pleşu, cu o zi înainte cardinalul fiind invitatul lui Horia-Roman Patapievici pentru un dialog la Ateneul Român. Tema ambelor evenimente era întîlnirea între viziunea umanistă şi viziunea creştină, căutarea comună a unui sens hrănitor, dilatant, pentru amîndouă.
Biografia lui Iisus. După Evanghelii, volumul nou apărut în româneşte, arată cum un demers în primă instanţă riscant poate fi împlinit cu o seriozitate fără emfază, cu o pricepere savantă care atinge simplitatea. Demers „riscant”, fiindcă o „biografie” duce gîndul spre relatarea unui treseu imanent, a unei vieţi finite. Or, autorul ia insistent, ca punct de plecare, tocmai singularitatea definitorie a lui Iisus, care îmbină de-necuprinsul divin şi cuprinderea într-o persoană umană. A-l întîlni pe Iisus în Evanghelii înseamnă a-i sesiza, în fiecare pasaj, dimensiunea transcendentă şi dimensiunea istorică, condiţia suverană care preia eliberator mărginirile condiţiei noastre. Meditaţia asupra Scripturii înseamnă a înainta pe creasta acestui paradox, a acestei coprezenţe; înseamnă a-i discerne modurile de manifestare şi de expresie.
În ce constă, după mine, cumpănirea şi rafinamentul lecturii pe care Gianfranco Ravasi o dă Evangheliilor? În primul rînd, în faptul că lectura nu e uniformizantă, că fiecare dintre cele patru Evanghelii e citită după logica ei internă. Cea după Marcu e privită ca „Evanghelie a epifaniilor tainice”; de-a lungul a patru „parcursuri narative”, ea dă pe faţă, în diverse tipuri de public, dificultatea de a înţelege condiţia paradoxală a lui Iisus, scandează efortul lui de a trezi cunoaşterea adecvată fiinţei sale în cruce. Cea după Matei e ritmată de marile cuvîntări solemne ale lui Iisus, răzbate din ea tensiunea între originea lui profund ebraică şi adresa către întreaga umanitate. La Luca, o mişcare dominantă – avansul Domnului în drumul spre Ierusalim – organizează Evanghelia; Înălţarea dă aici dimensiunea verticală a Paştelui care suscită, pe orizontala istoriei, vestirea universală a lui Christos. În sfîrşit, Ioan e recunoscut şi citit în săgeata lui teologală.
În al doilea rînd, e de remarcat modul cum exegetul îşi conduce cercetarea. Lectura lui „atinge” fiecare temă discernută în Evanghelii şi propusă atenţiei cititorului. În mod deliberat, el prezintă temele succint, ca pe un punctaj menit meditaţiei şi adîncirii, ca pe nişte repere ale unui drum hermeneutic la care e îndemnat cititorul. Pentru fiecare temă, el dă cîteva indicaţii de interpretare: notează sensuri scripturale, date ţinînd de contextul socio-politic al vremii lui Iisus, elemente de istorie a creştinismului timpuriu. Face de asemenea referinţe la cultura europeană modernă, citează locuri unde apar meditaţii asupra condiţiei lui Iisus, interpretări cîteodată aparte, luminoase. Sînt referinţe care nu se mărginesc la creatori creştini. Includ şi autori pentru care tematica creştină e materie de inspiraţie, de reflecţie, dar nu neapărat de adeziune la Biserică. Cuprind chiar autori care se declară străini de credinţă, pe care, totuşi, figura inclasabilă a lui Iisus îi interpelează cu statura ei de cruce, care pune verticala polară pe orizontalitatea fiinţei noastre. Rogier van der Weyden, Fra Angelico, Caravaggio, Tiţian, Tintoretto, Rafael, Bach, Heinrich Schütz, Beethoven, César Franck, Olivier Messiaen, Penderecky, Dante, Goethe, Novalis, Victor Hugo, Rilke, François Mauriac, Charles Péguy, Paul Claudel, Giuseppe Ungaretti, T.S. Eliot, Kierkegaard, Wilhelm Dilthey. Dar şi Ludwig Wittgenstein, Simone Weil, André Gide, Jorge Luis Borges, Mihail Bulgakov, Boris Pasternak, Bertolt Brecht, Jean-Paul Sartre, Michel Tournier, Pier Paolo Pasolini.
A-i menţiona pe aceştia şi pe alţii înseamnă a aduce dovadă că tematica lui Iisus are o densitate inepuizabilă, că are puterea de a interpela spirite din toate epocile. E încă o sugestie adresată cititorului de a face, la rîndul lui, propria lectură, propria cercetare. Asta nu înseamnă o lectură reductivă, după gustul propriu, ori servilă faţă de dominante ideologice, străină de intenţia textului evanghelic. Nu. Dimpotrivă, Gianfranco Ravasi invocă din plin interpretări ale Părinţilor Bisericii, alături de cercetări metodice, specializate, fie ele teologice ori umaniste. Face numeroase referinţe la autorităţi religioase, la cercetări din diferite domenii de studiu al Bibliei, notează cu o rigoare senină rezultatele benefice, dar şi unele demersuri care riscă să sărăcească ori să deformeze portretul Celui căutat.
„Biografia lui Iisus” ţine mai ales seama de expresivitatea internă a Evangheliilor. Vocabularul lor, contextele actelor lui Iisus, destinatarii specifici fiecărei Evanghelii, „sintaxa” fiecăreia dintre ele, toate acestea sînt urmărite de-a lungul volumului. Ni se propune aşadar un model de lectură cu mai multe dimensiuni, pentru a sesiza – pe Text – ceea ce face singularitatea lui Christos, crucea fiinţei lui: verticala care din Polul divin pătrunde pînă în interioritatea adîncă a persoanei şi prezenţa Lui pe orizontala istoriei.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
