Moartea satului şi fericirea sexy la români

Cîndva, pentru cei pioşi, "Înălţarea Sfintei Cruci" era sărbătoarea care marca începutul recoltelor de toamnă. Anul acesta, graurii s-au năpustit mai devreme peste ciorchini şi, cel puţin într-o parte a Olteniei, munca începe mai devreme. Cîţi oameni mai răspund chemării pămîntului? Cîţi mai au putere, ghes şi timp s-o facă? Pustiite de sărăcie, boală, bătrîneţe ori sterilitate, răvăşite de exilul la oraş sau fuga în străinătate, satele româneşti nu-şi au viitorul în mîini. Patru decenii de ocupaţie comunistă şi alte două de politici asistenţialiste au anulat clauza independenţei ţăranului şi a mîndriei locale. Infrastructura e proastă. Demografia, la rîndul ei, deprimantă: prunci în leagăn la fel de puţini ca ţînci în bătătură. În schimb, gropile la cimitir şi parastasele s-au înmulţit. Peste toate însă, ruralitatea noastră suferă de-o boală ocolită de standardele noi de "calitate a vieţii". Am descoperit urme ale acestei patologii în timpul reîntîlnirii cu o insulă din România profundă. Prins la oraş cu griji lumeşti şi hăituit de obligaţii profesionale, mi-am dorit cu jind un scurt repaos prin reîntoarcerea la origini. E sfîrşit de săptămînă. Cobor dintr-un taxi şi două bagaje încep rostogolirea grea, pe role poticnite, spre Gara de Nord. Privesc ceasul din intersecţie, îmi verific buzunarele, ajustez rucsacul pe umeri şi adulmec din fugă mirosuri contradictorii. Vapori impregnaţi de şaorma se întîlnesc, după colţ, cu clorina unui WC din subsol. Peste un minut sînt la casa de bilete. Sub bărbia unui domn elegant văd cum emanaţia proaspătă de after-shave se bate cu acreala transpiraţiei din incintă. Pe aici, apa n-a întîlnit frecvent detergentul. Chiar şi aşa, peisajul e pitoresc. Trei montaniarzi veseli se distrează pe seama unui cerşetor cu burta goală. O tînără corporatistă grăbită şi un pensionar obosit stau împreună la coadă. Aflu că ghişeul "business class" vinde, fără urmă de discriminare, bilete pentru toate trenurile: un personal către Lehliu, un intercity de Arad şi, în ceea mă priveşte, un rapid spre Craiova. Vînzătoarea mă întreabă dacă mă calific pentru vreo reducere: "student, veteran, pensie de boală?". Nu, mulţumesc. Plătesc preţul întreg şi pornesc la drum cu elan libertarian. Trenul arată bine şi e chiar mai curat decît peronul, deşi înregistrez la baie aceeaşi penurie de săpun (şi hîrtie). Am plătit pesemne doar pentru un loc pe scaun, nu şi la toaletă. În plus, este criză. Nu suficient ca românii răsfiraţi la bani să nu citească doldora de ziare, magazine, integrame. Cu excepţia unei doamne cu aer profesoral, care ne sfidează elitist citind România literară, revista 22 şi Idei în dialog, majoritatea concetăţenilor se desfată, la clasa I, cu lecturi de concediu. În faţa mea, un bărbat mofluz poartă o şapcă galbenă pe care scrie "Jesus is the Lord". Sub braţul lui văd un exemplar împăturit din Click. La doi paşi, o bunicuţă răsfoieşte Libertatea. Pînă la primul stop în Videle, a ajuns deja la poza de la pagina cinci şi a descoperit, probabil, ultimul scandal din Hollywood. Trenul merge înainte, bifînd staţie după staţie. Eu cobor în Bănie, de unde iau maşina pentru destinaţia finală. Cînd descind în satul din lunca Dunării, mobilul mă salută prompt: "Bine aţi venit în Bulgaria!". S-a dus deja o zi, dar şi mulţi ani de cînd n-am mai privit strada aproape pustie a copilăriei. Sînt în faţa morii şi o şaretă zglobie izbeşte nişte gropi de drum judeţean. Văd apoi un memento cu morţi, emanînd cuminţenie şi sobrietate. Prin Dolj, cel puţin, fiecare casă poartă la vedere o tablă neagră cu numele celor îndoliaţi de pierderea unei rude. Satul meu şi-a pierdut cei mai mulţi ostaşi. Deşi obosită şi împuţinată, obştea mai lucrează: se văd săpături pentru canalizare, dar şi cîteva tractoare pe cîmp (fără GPS). Bizară mi se pare doar multiplicarea antenelor satelit fixate chiar şi pe case mai dărăpănate. Crucea de pe biserica de secol XIX zace într-o rînă, ca şi troiţa din răscruci. Numărul de birturi e uşor mai mare decît cu un deceniu în urmă. Muşteriul lor este zilierul nostru, tocmit la lucru nu pe bani, ci în litri de vin. Surpriza cea mare te aşteaptă în casele oamenilor, bucuroşi să-ţi arate semnul suprem al emancipării. Iată deci trei televizoare: unul în prispă, altul în bucătărie şi o rezervă în odaia cu oaspeţi. Fermieri europeni branşaţi la problemele mapamondului? Nu pot să ştiu, căci pe masă descopăr fereastra către lumea din tren: Libertatea, Bravo, Bolero... A doua zi, poştaşul îmi spune că întregul sat e abonat la măcar un tabloid. Tiraje de milioane împînzesc întreaga ţară, în timp ce revistele de cultură abia supravieţuiesc la cote mignone, printre orăşeni. De unde, mă întreb, interesul ţăranilor recenţi — indiferent de sex sau etnie — pentru viaţa stripteuzelor şi infernul vedetelor nocturne? Dacă atracţia adolescenţei pentru fructul oprit se înţelege mai lesne, cine va pricepe curiozitatea unui octogenar privind la aventurile lui Pepe, Bote sau Petrică (după numele unui ex-premier)? Dar obsesia vîrstei a treia pentru încurcăturile sentimentale ale unor foşti campioni olimpici, performanţele prostituţiei româneşti din Germania sau cartea recordurilor paranormale? Cum să explici o asemenea "revanşă" a senectuţii în biografia unor oameni deposedaţi de proprietate sub comunişti şi îngropaţi de vii în vechile CAP-uri? După lungile şedinţe PCR şi lobotomizarea cu paginile din Scînteia, ce consolare le mai oferă pensionarilor noştri divinizarea sînilor goi şi spectacolul bîrfei de pe litoral? Unde s-a dus înţelepciunea vieţii bătrîneşti, ascunsă cîndva în proverbe şi zicători? Dar vorba sfătoasă, cîntecul duios şi surîsul din cimilitură? În loc să vindece pacienţii loviţi de nevroza urbană, viaţa la ţară pare astăzi victima unui suicid lent, obţinut prin implozie morală. Atracţia pentru decadenţă e cu atît mai paradoxală cu cît huzurul, în Occident, girează carnavalul. Sărăcia, dimpotrivă, devine tolerabilă prin recurs la demnitate. Viaţa lăuntrică a satelor noastre, însă, fără să aibă deloc virtuţile unei aşezări tiroleze, arată un obraz gros şi o inimă tabloidală. Ochiul moralist va socoti, aşadar, că doar amestecul de secularizare radicală, pauperitate spirituală, subdezvoltare cronică şi cultură minoră explică "reţeta fericirii" negociată de Pro TV şi OTV sub ochii mulţimilor: manele opiacee, zodiace zurlii, scandaluri mondene, telenovele edulcorate ori fascinaţia pentru viol şi crimă. Acestea sînt reprezentările hormonal-sanguinare ale unui sat fără Dumnezeu. Acesta este imaginarul unei bucăţi din România, unde politicienii vin să culeagă voturi, episcopii ortodocşi nepăsare, iar penticostalii cîţiva noi convertiţi. Sociologii, pesemne, vor descifra altfel fenomenul. Citind despre cutare "regină porno" sau cutare "sex-simbol", nu dialoghează oare ţăranii noştri cu rudele lor scăpătate la oraş? Cînd religia a ajuns folclor, iar şcoala pare o aflare în treabă, imperiul televiziunilor de divertisment aruncă un "colac de salvare" către tineri. Noua şcoală de meserii este discoteca. Mai ales pentru fete, motorul migraţiei către oraş se hrăneşte cu uleiul banului şi visul celebrităţii. Fericirea, aşadar, se plăsmuieşte din aluatul Irodiadei. Notorietatea pulsează nocturn prin tubul catodic. Acesta e capitalul de mîndrie al ţărăncuţei glossy, care a părăsit caznele domestice şi prejudecăţile sămănătoreşti pentru cîteva şedinţe de foto-nudism, implanturi de colagen şi dans la bară. Revăzîndu-şi bunicii în vacanţe, fiicele Evei vor arăta că n-au părăsit degeaba tinda raiului. Complexul "Moni Columbeanu" spune totul. Dacă ignorăm miezul nucii, satul românesc rămîne neschimbat la coajă. Pe orăşean îl aşteaptă aerul curat, strugurii "bio", fructe gustoase şi mai puţine apeluri telefonice. Oamenii locului sînt primitori, munciţi din greu şi nelipsiţi de-o anumită candoare. Clopotele bat cu aceleaşi ritmuri, iar cocoşii cîntă la aceeaşi oră. Se culeg viile, iar noi, cu mic cu mare, căutăm fericirea în trenul libertăţii.