Loc disputat
De curînd, la Ierusalim au izbucnit din nou – dar cînd au încetat? – tensiunile pe esplanada Cupolei Stîncii. Locul este un depozit doldora de mărci ale Originii, unde cele două tradiţii – ebraică şi musulmană – se intersectează, îşi suprapun simbolurile practicate, îşi afirmă identitatea, îşi manifestă pretenţiile de posesiune.
Pe Muntele Templului, esplanada e ca un taler care poartă cele două mari moschei ale Cetăţii: moscheea Stîncii şi moscheea Al-Aqsa („cea mai îndepărtată”). Din acest loc s-a înălţat, potrivit islamului, Muhammad în călătoria lui cerească pînă în proximitatea lui Dumnezeu. Centru şi punct de plecare a axei verticale, complexul e al treilea spaţiu sacru al islamului, după Mecca şi Medina. Dar Stînca, temelie şi putere a locului, e deja intens semnificativă pentru tradiţia ebraică. Potrivit acesteia, Stînca poartă, în straturile ei simbolice, toate ipostazele centrului şi ale scării spre divin: pe înălţimea ei Abraham l-a adus jertfă pe Isaac, ea este piatra pe care Iacob a înălţat-o la Betel ca semn al scării cereşti din viziunea sa, aici e locul pe care Solomon a zidit Templul. „Piatra fundamentală (eben shethiyah), aşezată în Sînta Sfintelor, slujea drept suport Arcei Legămîntului, făcea corp cu ea, la fel cu piatra pe care Iacob îşi pusese capul.” (G. de Champeaux, S. Sterckx, Introduction au monde des symboles, 1972).
Astăzi, esplanada Stîncii e accesibilă nemusulmanilor doar ca loc de vizitare, nu de cult. Foarte în preajmă, pe coasta Muntelui, se află Zidul Plîngerii, rest al Templului, în faţa căruia evreii religioşi se roagă ardent şi astăzi. Zidul îşi are propria esplanadă, împărţită în trei secţiuni: cea mai îndepărtată e deschisă publicului; alte două secţiuni sînt destinate rugii, bărbaţilor la nord, femeilor la sud. Întreg spaţiul slujeşte ca sinagogă, sulurile Torei fiind găzduite în încăperile Zidului.
Iată două incinte de rugă, implantate în aceeaşi înălţime a Muntelui Templului. Spaţii de densitate a veneraţiei, fiecare rezervat credincioşilor proprii, deschis cu parcimonie, la distanţă, pentru adepţii altor credinţe ori celor nereligioşi. Parcă mai expresive prin alăturarea lor, ele ne arată că religiile trebuie să se încarneze ca să-şi comunice mesajul şi calea. Trebuie să prindă formă în imediat, să-şi depună într-o adecvată materialitate semnificaţiile, doctrina, hieroistoria. Calea care leagă de metafizic are nevoie, ca punct de plecare, de un suport fizic, bogat calificat. Un loc distins, deosebit de geografia curentă, marcat de o revelaţie, un eveniment mistic, un act originar. Un spaţiu delimitat prin felurite graniţe de peisajul curent. Accesul selectiv, în trepte, îl desemnează ca spaţiu sacru, adică separat, rezervat unei credinţe în raportul ei cu Dumnezeu.
Dar aşa fiind, învecinarea celor două spaţii, ebraic şi musulman, de care nu departe se află Biserica Sfîntului Mormînt, ne-ar putea pune în faţă tocmai convergenţa celor trei religii, vectorii lor ţintind către acelaşi Dumnezeu. Cărţile lor sfinte vorbesc despre un Acelaşi, spre care fiecare tradiţie priveşte din postura ei proprie, din locul ei propriu, graţie unei revelaţii proprii. E ceea ce dă spre vedere Muntele Templului. Asta, dacă privirea credincioasă (ori sensibilă spiritual) se îndreaptă către Polul care iradiază credinţele şi le cheamă la sine, le consumă. Da, „locul” fiecărei credinţe e strict delimitat. Nu are sens să practici doctrina şi cultul unei credinţe diferite de a ta. E ca şi cum ai merge pe mai multe cărări. Dar semnificaţiile credinţelor, logica fiecăreia, vectorii lor spre Absolut se propun unei înţelegeri fără graniţe confesionale. Se propun atenţiei, cercetării, cunoaşterii unanime.
Totuşi, de curînd, la Ierusalim s-au înteţit din nou tensiunile pe esplanada Cupolei Stîncii. Evrei ultranaţionalişti iau, din cînd în cînd, „cu asalt” spaţiul. „Am venit ca să arăt că noi, statul Israel, sîntem suverani aici”, proclamă unul dintre ei (Le Monde, 29.05.2022). Grupuri evreieşti mesianice vin să se roage pe esplanada moscheilor, cu proiectul de a reconstrui aici al treilea templu (Le Monde, 28.05.2022). Tineri palestinieni ripostează, tensiunile cresc. Poliţia israeliană intervine, nerefuzîndu-şi o anumită parţialitate.
Iată altă faţă a religiilor, altă utilizare a energiei lor. Capacitatea religiilor de a înflăcăra fiinţa, de a-i stîrni adeziunea, de a o mobiliza în vederea unei ţinte e cvasi-neasemuită. Or, sub deviza Dumnezeu se pot aşeza interese foarte terestre, ideologice, socio-politice, militare. Identitatea de grup ori naţională poate folosi credinţa nu doar ca inspiraţie formativă, ca reper de solidaritate. O poate folosi şi drept combustibil pentru pretenţii de superioritate, de ofensivă, de excludere asupra altor comunităţi religioase, etnice, socio-culturale, Urcînd pe esplanadă ca să-şi practice ruga, evreii naţionalişti ori cei mesianici vor să arate – cu mijloace religioase – că sînt stăpînii locului, că pot dispune de sanctuarul celeilalte religii. Musulmanii aşa percep lucrurile şi pe aceeaşi linie răspund. Dumnezeu – recunoscut drept comun celor trei tradiţii – devine, iată, pricină şi instrument de luptă. Fiecare tabără şi-l arogă, fiecare îl trage de partea ei. (Ba, în alte părţi, se întîmplă ca un faimos loc sacru să fie folosit ca mijloc de „răzbunare” politică. E cazul lui Erdogan: ca să dea peste nas unui Occident alertat de regimul lui autoritar, a rechiziţionat Sfînta Sofia: din muzeu – care oferea tuturor splendoarea bizantină a edificiului – a retransformat-o în moschee.) Să fie această înclinaţie de luare în posesie a divinului un lucru firesc, să stea el în firea noastră posesivă?
O legendă, consemnată în secolul X de Eutihios, patriarh al Alexandriei sub regim musulman, vorbeşte despre intrarea victorioasă în Ierusalim, în 637, a califului Omar. Sofronie, patriarhul Cetăţii, îl invită să se roage în biserica Învierii. E atitudinea unei superioare ospitalităţi, care pune accentul pe Ţinta comună a celor două credinţe. E un moment al convergenţei, asumate cu luciditate spirituală (şi politică) de ierarhul creştin. Omar îi răspunde cu o luciditate a discernămîntului. Declină invitaţia fiindcă, spune el, dacă s-ar ruga în sanctuarul creştin, musulmanii ar dori să facă la fel pe urmele lui şi ar transforma biserica în moschee.
Aflată, poate, la oarecare distanţă de adevărul istoric, legenda ilustrează, evident, două teme în contrast. Cînd o religie are de partea ei forţa exterioară, cînd adepţii ei îşi concep credinţa potrivit forţei, reuşitei, intereselor exterioare, ei tind cel mai adesea să minimalizeze, să „invadeze” celelalte religii. Chiar să le excludă. Nu sesizează în diversitatea religioasă o convergenţă la zenit. Sesizează o concurenţă din care trebuie să iasă învingători. Pe de altă parte, ni se indică atitudinea respectului, a toleranţei religioase, chiar a colegialităţii. Ni se indică, fie şi în tonul legendei, un moment de convergenţă.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Foto: Ierusalim, Muntele Templului (wikimedia commons)
