La film
Vinerea trecută, TVR 1 a difuzat filmul Hilary and Jackie, în regia lui Anand Tucker. Scenariul preia biografia publicată sub titlul Un geniu în familie şi relatează destinul a două surori muziciene. Educate într-un mediu burghez, Hilary şi Jackie du Pré sînt împinse către performanţa scenică, aducătoare de bogăţie şi onorabilitate. Între cursuri şi concursuri, drumul lor se desparte. Prima, flautistă, cunoaşte o dragoste sănătoasă, face o droaie de copii şi se retrage la ţară. E împlinită personal, deşi îşi ratează cariera muzicală. Cealaltă, faimoasă violoncelistă, dimpotrivă. Rămîne singură, pe măsură ce gloria o consacră internaţional. Şi ea se căsătoreşte - şi anume cu celebrul pianist argentinian Daniel Barenboim - fără a se bucura însă de fericirea pe care sora ei o resimte, simplu, în fiecare zi. Sigur că, astfel rezumată, fabula pare mai dualistă decît este. În fond, ambele instrumentiste se confruntă cu dileme, sfîşieri şi iluzii. Aventura lor conţine însă o neaşteptată vibraţie teologică. Dotată cu un frapant surplus de talent, Jackie du Pré plăteşte scump ambiţia "luciferică" a perfecţiunii. De acum femeie (şi încă una cu năbădăi transgresive), tînăra sfîrşeşte prin a se îmbolnăvi de scleroză multiplă. Mereu dornică să rămînă sub reflectoare, e forţată să schimbe violoncelul pe umila tobă din "Simfonia jucăriilor", de Haydn. Se stinge în spasme oribile, neconsolată de soţul egoist, care-şi continuă, rece, turneele. Moartea ei survine în braţele surorii, sosită la Paris, pentru a-i mîngîia agonia. Epica acestei biografii discret romanţate se desfăşoară în termenii simbolismului religios. Poate că unele scene (precum jocul pe plajă, în copilăria eroinelor) au fost adăugate "vieţii" aşa-cum-a-fost. Însă oricît de contrastant, la modul pedagogic, s-ar dovedi scenariul, tot rămîi cu senzaţia iritantă că el dă cumva vina pe Dumnezeu. Sugestia regizorală e că geniul este, ca întotdeauna, pedepsit. Că nici omul erei creştine nu are voie să "fure" focul sacru. Dacă o face, atunci o instanţă neclară îl condamnă la infern. Postulatul contrazice istoria religiilor ca succesiune de regimuri spirituale distincte. Producţia lui Tucker pare să susţină că, în pofida ideii de "progres" evanghelic, vieţile noastre sînt mereu sincronizate cu toate vîrstele relaţiei dintre om şi divinitate. Scenaristul a dezamorsat "scandalul", urmînd o pistă faustică. După întîiul triumf, Jackie du Pré primeşte un violoncel "de vis", din partea unui donator anonim. În această împrejurare, profesorul artistei îi adresează cuvintele menite să marcheze "tentaţia" şi să justifice, anticipînd, sancţiunea cerească: "Jacky, instrumentul acesta îţi va dărui întreaga lume, numai să i te dăruieşti cu totul". Bun. Îl vezi imediat pe Iisus, pe care diavolul îl ispiteşte cu toate împărăţiile, dacă acceptă să se precipite în hăul de sub munte. Ce jenează e supoziţia că "pactul" ţine de ficţiune (adică de interpretarea pe care aceasta o propune), fără să fi avut vreo relevanţă în existenţa reală a protagonistei. Motivul faustic e doar un insert justificativ, nu o cauză. Pe măsură ce scriu, întrebarea persistă. Este genialitatea o culpă? Este Dumnezeu gelos şi meschin? Nu şi dacă recitim pilda talanţilor. Acolo, Hristos îl repudiază doar pe acela care, primind un ban, ţine să-l îngroape. Ceilalţi, care ştiu să-şi înmulţească "averea" (nativă), sînt lăudaţi de Stăpîn. Forma "contabilă" a parabolei riscă să înşele. La prima vedere, fiecare are vocaţia de a "înmulţi" ce a primit. Dar cum o va face? În accepţia creştină, a înmulţi e totuna cu a "spori", adică a imprima cantităţii o valoare adăugată, un nu-ştiu-ce intensiv. Geniul ingrat, care se dăruieşte exclusiv instrumentului (fără să se gîndească la cine i l-a dăruit), înmulţeşte fără să sporească. E tragic de simplu: donatorul poate fi la fel de bine Dumnezeu sau Diavolul. Ca eternă figură prometeică, tu trebuie doar să răpeşti, la timp, secretul adevăratei sale identităţi.
