Indulgenţe?
De la Celsus la Nietzsche, creştinismul a tot fost criticat pentru tolerarea proştilor şi a infamilor. E drept că Evanghelia cuprinde pasaje curent interpretate în acest sens: sîntem fraţi, răul îi locuieşte pe unii, adică vine din altă parte... Dar tot Evanghelia cuprinde şi texte de semn contrar: Iisus în Templu! Furie şi lovituri de bici! Eu cred că adevărul are, precum briliantul, multiple faţete. Eşti creştin? Ai datoria să ierţi. Numai că proştii şi infamii nu se lasă, cel mai adesea, absolviţi. Dacă prostia traduce misterul fărădelegii, infamia e destinul prostului însurat cu fudulia funcţiei nemeritate, a carierei gonflabile (care nu s-a ciocnit, încă, de acul revelator). Prostia şi infamia sînt fapte sociale grave. Ne poluează bucuria de a trăi laolaltă. Ne intoxică dreptul la aer curat. Iată (inter alia) de ce detest patologia stîngismului radical: nu doar pentru că e pervers nerealistă, ci pentru că minte interesat, lăsînd larg deschisă calea spre infamie a proştilor agresivi. Aş prefera să evit răstălmăcirea. Prostul nu e totuna cu acela pe care se întîmplă să-l depăşeşti intelectual. Infamul nu e acela care-şi permite să comită, impenitent, dublul maleficiilor pentru care tu, ca om întreg, te-ai acuza îndoit. Prostul adevărat e falsul inteligent. Iar infamul veritabil e orice ins care săvîrşeşte răul, convins că e îndreptăţit să o facă sau că e mereu nedreptăţit dacă nu o face. Nutresc toată compasiunea pentru cei săraci cu duhul, dat fiind că sărăcia cu duhul implică fie umilitatea obiectivă, fie smerenia asumată. E admirabil să vezi un om slab de minte, care te priveşte dinăuntrul conştiinţei că nu poate mai mult. La fel, îi trec cu vederea pe răutăcioşii minori, care strică din neatenţie, din frivolitate ori din neştiinţă tot ceea ce ar putea lesne menaja, fie că e vorba despre sensibilitatea altora sau de obligaţiile lor profesionale. Nu-i pot însă accepta pe proştii cu parapon, iremediabil complexaţi, veninoşi & mîndri de propria mediocritate. Luaţi un idiot şi comandaţi-i orice: va executa ordinul, simţind însă momentul cînd trece frontiera dintre bine şi rău. Acestei supuneri uluite de teamă i se opune lipsa discernămîntului în cazul prostului cu pretenţii, care-şi justifică infamia prin iluzia sălcie că nu primeşte niciodată îndeajuns. Creştinismul ca bombonică fondantă este, prin urmare, pură escrocherie. Dumnezeu este iubire, da. Însă e şi dreptate. O dimensiune o presupune pe cealaltă. Nu există iubire nedreaptă şi dreptate care suprimă dreptul la redempţiune. Cu singura condiţie ca subiectul să colaboreze. Or, prostul infam, despre care scriu aici, e incapabil să se chestioneze. De cîte ori vrea să iubească, se iubeşte doar pe sine, pînă la oroarea narcisismului anonim. Şi de cîte ori caută dreptatea, şi-o atribuie dinainte, socotind bunul-simţ ca pe un duşman al "valorii" lui alienate. Nici egalitarismul politiceşte corect, nici "evanghelismul" ipocrit n-au temeiuri pentru a salva, împotriva ei înseşi, prostia infamă. Cele două strategii de comunicare se înşeală şi vor să ne înşele, susţinînd că prostia e inocentă, aşa cum infamia e inodoră. Eroare. Prostia e rebutul invidios al umanităţii decăzute. Iar infamia pute de-ţi mută nasul din loc. A le încadra ideologic, într-o pseudoperspectivă de asimilare colectivă, e un gest sinucigaş. Din astfel de motive pledez, pînă la a mă lăsa învinovăţit de "extremism", pentru meritocraţie. Pentru o societate care nu admite ca proştii infami să-i determine ritmul. Îngăduinţa celor deştepţi şi "pietatea" sufletelor gingaşe păcătuiesc deopotrivă atunci cînd se "amuză" sau se "înduioşează" ori de cîte ori prostul infam - altminteri capabil de flaterii şi manevre ariviste - accede la o poziţie inadecvată. Azi aşa, mîine aşa, ne-am trezit captivi în coşmarul mitocăniei care face legea. Socrate a fost un sfînt ante litteram: asaltat de proşti (pe care s-a căznit să-i înţelepţească) şi de infami (pe care i-a dispreţuit suveran), a băut, liniştit, cucuta. Se săturase să-i mai vadă, să-i mai audă şi să-i mai îndure. E sigur că Iisus Hristos s-ar fi înţeles de minune cu un asemenea ucenic. Text apărut în Dilema veche nr. 93 din 28 octombrie 2005
