I.I.R

Printre numeroasele veşti proaste, ambalate suburban, şi rarele veşti bune, trecute cu vederea ca neinteresante, am de gînd să salut, aici, o noutate pur şi simplu semnificativă: fondarea, sub egida Academiei Române, a primului Institut de Istorie a Religiilor din ţara noastră. Mi se pare desigur trist că tocmai "în patria lui Eliade şi Culianu", istoria religiior a rămas, pînă acum, frustrată de orice profil instituţional. Degeaba a reuşit cultura de sorginte cantemirescă să pregătească - prin anii ’30 şi, respectiv, ’70 ai veacului trecut - personalităţile care, salutar instalate la Universitatea din Chicago, au contribuit atît de convingător la dezvoltarea unei ştiinţe şi, respectiv, istorii generale a religiilor. Degeaba avem, prin urmare, o tradiţie intelectuală fructificată de alţii, prin zări mai clemente cu exigenţele studiilor avansate. Şi totuşi, nu putem să nu ne revedicăm de la cuplul Eliade-Culianu. E absurd să deţinem în patrimoniul românesc nume de asemenea anvergură şi să nu formăm cadrul menit să le valorifice moştenirea. Pe durata comunismului, "studiul" faptului religios şi al tradiţiilor spirituale (ne)creştine a fost complet denaturat prin grila unui marxism provincial, revizuit în cheie stalinistă. Istoria religiilor nu se preda, ca atare, decît în facultăţile de teologie aflate la Bucureşti şi Sibiu. Era mai mult decît nimic, dar nu era nici pe departe suficient pentru a cristaliza progresul acestui tip de investigaţie şi a garanta conectarea titularilor de catedră la instanţele erudite din lumea liberă. Pe de altă parte, domeniul era sondat din unghi strict apologetic, adică sub presiunea unor teze confesionale inevitabil reductive. În pofida sistemului, fascinaţia multor intelectuali pentru opera lui Eliade a permis acumularea unor competenţe autodidactice, stimulînd totodată vehicularea informaţiilor de bază pe circuite informale. Aşa cum Şcoala de la Păltiniş suscitase pasiuni private pentru filozofia occidentală şi filologia clasică, "efectul" Mircea Eliade a produs vocaţii, la fel de private, pentru studiile orientale sau istoria "ideilor" religioase. Unii dintre cei vizaţi de acest fenomen catacombal s-au regăsit, după ’90, în proaspăt creatul Institut de Studii Orientale "Sergiu Al. George". Ceilalţi - nu prea numeroşi - se vor aduna acum la Institutul de Istorie a Religiilor răsărit, precum o preţioasă plantă exotică, în "grădina" buruienită a cercetării naţionale. E vorba de specialişti care au traversat pînă acum deşertul, precum Eugen Ciurtin şi tinerii săi prieteni, secondaţi de Andrei Oişteanu, a cărui bibliografie s-a impus de la sine. Oameni care, deşi neglijaţi de stat sau de bogătaşii tranziţiei, au reuşit totuşi să-şi practice vocaţia, editînd reviste savante şi organizînd chiar memorabilul Congres internaţional găzduit nu demult la Universitatea din Bucureşti. În jurul amintitului "nucleu dur" au sosit forţe proaspete, de variaţie interdisciplinară, precum Bogdan Tătaru-Cazaban, Petre Guran, Mihail Neamţu sau Mirel Bănică. Sună bine! Fără surprize, "miracolul" acesta crepuscular, dar poate că nu şi tardiv, a fost posibil prin colaborarea mai multor bunăvoinţe: dl Andrei Pleşu, clasicizat în postura de "ctitor" instituţional, şi, respectiv, dl Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române. Trebuie omagiată, în context, şi deschiderea arătată de ministrul Economiei şi Finanţelor, dl Varujan Vosganian, care a preluat miza cu o magnanimitate, înţeleg, eficientă. Pe scurt, istoria (românească) a religiilor are deja un sediu, un buget, o jumătate de organigramă, un colegiu director şi planuri de ratrapaj ştiinţific menite să integreze eforturile locale în reţeaua internaţională. Nu e puţin, după aproape 20 de ani de improvizaţii menite să măsoare, dacă mai era cazul, grandoarea spontană a nevredniciilor autohtone. Mă bucur că lucrurile se mişcă şi la noi într-o disciplină care-şi păstrează fascinaţia dincolo de turbulenţele metodologice prin care trece la nivel mondial.