Franciscanul de pe Bega
Colecția „Bibliotecii medievale” crește odată cu apariția, în ediție bilingvă, a Prologului prin care franciscanul maghiar Pelbart din Timișoara deschide cele patru tomuri ale enciclopediei Rozariul de aur al teologiei (Editura Polirom, Iași, 2022). Traducerea, notele și studiul introductiv – derivate dintr-o teză doctorală (aprofundată printr-o cercetare la New Europe College) – se datorează Alexandrei Baneu, promițătoare discipolă a profesorului Alexandru Baumgarten. Valoarea demersului constă și în faptul că introduce, prin limba română, prima traducere modernă a textului respectiv, pierdut în manuscris, dar transmis grație celor patru ediții tipărite, începînd cu aceea de la Hagenau, din 1503. Plecat de la Timișoara, ca fiu al unui abstract Ladislau, viitorul frate Pelbart a studiat cinci ani la Cracovia – cu ipotetice tergiversări de student întîrziat – și s-a instalat apoi, ca profesor de teologie, într-o mînăstire a Minoriților din Buda, unde a compilat surse omiletice și s-a ocupat de comentarea canonicelor Sentințe ale lui Petrus Lombardus, dobîndind o probabilă notorietate intelectuală în Europa Centrală a veacului al XV-lea. Rozariul – care-și așteaptă răbdător traducerea integrală în românește – este o tipică enciclopedie doctrinară de uz didactic, un instrument sistematic menit să rezume marile capitole ale teologiei post-scolastice (și deci post-patristice) în spiritul consacrat odinioară de Etimologiile lui Isidor de Sevilla.
Spre deosebire de predecesorul său, cistercianul Godescalc de Nepomuk, tradus în aceeași colecție, Pelbart n-a avut norocul de a preda chiar la Paris, matricea arhitecturii gotice și a scolasticii, dar dovedește și el – împreună cu Gerard de Cenad – că regiunea noastră era conectată, încă din Evul Mediu, la economia culturală a Occidentului latin. E grozav că respectiva constelație de autori secundari, recuperați prin strădaniile medieviștilor români actuali, transportă în dezbaterea prezentă a marilor curente istorice o legitimantă briză europeană. Restituirea acestui grup de scriitori ajută indirect și la cristalizarea unei memorii est-europene cu substrat latin care ne-ar putea ajuta să privim altfel identitatea zonei din care facem parte (unde faliile confesionale și iredentismele au făcut destule ravagii în veacurile recente). În această logică, Pelbart n-ar trebui să lipsească, bunăoară, din „scenariul” Timișoara, Capitală Culturală Europeană, amînat din 2021 pentru 2023. În locul organizatorilor, aș tipări inter alia afișe și aș imprima tricouri cu imaginea lui Pelbart într-o grădină, așa cum apare într-o xilogravură din 1502.
Altfel, ca să revenim la subiectul prezentei cronici, Prologul pelbartian e savuros ca un poem avangardist. Vocabularul – înțesat în stilul neo-platonic cu prefixe solemne – e totodată îngreunat de lexicul aristotelic, riguros desuet prin pretenția de a face din teologie nu doar o știință a divinului, ci și una „matematică”, însă sugestiv și concis, ca o inscripție funerară din vechile temple romane. Agreabile, pentru cititorul postmodern, sînt și colajul de citate, omniprezența argumentelor de autoritate (culese din Biblie sau scrierile marilor Doctori ai Bisericii) și obscuritatea unor concepte asumate într-un duios contrast cu tonul etic idealist, voit angelic. Se degajă din text o ambianță înrudită atît cu elucubrațiile nominaliste din semiotica anilor ’70, cît și cu atmosfera creată de Eco în Numele trandafirului: nimic surprinzător pentru prefața unei opere intitulate Aureum rosarium theologiae...
Iată, spre final exemplu, o ierarhie a originalității auctoriale (la pagina 157): „Trebuie notat, potrivit aceluiași Bonaventura (...), că cineva poate să facă o carte în patru feluri. În primul fel, cînd cineva scrie o materie străină, adică descoperită sau redactată de altul, fără a adăuga sau schimba ceva, acesta se numește doar scrib. În al doilea, cînd cineva scrie lucruri străine, chiar adăugînd ceva, dar nu de la sine, iar acesta se numește compilator (...). În al treilea, cînd cineva scrie și lucruri străine și pe ale lui, dar pe cele străine le scrie ca principale, iar pe ale sale ca anexe la evidență, și unul ca acesta se numește comentator. În al patrulea, cînd cineva scrie și lucruri străine și pe ale sale, iar pe cele străine ca anexe în vederea confirmării, iar unul ca acesta se numește într-adevăr autor (...)”. De ce n-ar fi o asemenea clasificare perfect valabilă pînă în zilele noastre?
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
