Filozofie
N-aş spune că modelul paideic ridicat de C. Noica trebuie demontat. Cultura înaltă, alpină, cultura "catharilor" (cum zicea N. Steinhardt) rămîne instrumentul oricărui efort serios de a descifra lumea. Filozofia trebuie să reziste, chiar dacă metafizica tradiţională s-a dizolvat în pozitivism, materialism, empirism, nihilism şi alte isme mai mult sau mai puţin vieneze (Freud, Wittgenstein, Popper). Orice naţiune îşi doreşte gînditori elevaţi, capabili de creaţie superioară, geniali! Problema legată de moştenirea lui Noica e cu totul alta: sub comunism, ea a fost - din păcate - unica alternativă la imbecilul dogmatism al gîndirii oficiale, marxist-leniniste. De ea s-au prins cei chemaţi (micul grup al ucenicilor din Jurnalul de la Păltiniş), dar mai ales cei nechemaţi. Epigonii care umpluseră revistele de provincie din anii â80 cu jargonul lor "nicasian", tristă parodie de heideggerianism nedigerat şi... indigest. Neavînd alte căi de acces către spirit, promoţii compacte de modeşti veleitari au căzut astfel în capcana unei pseudo-specializări derizorii. Fără să vrea, maestrul lui "Cum e cu putinţă ceva nou?" a demonstrat că, la poalele Carpaţilor, nu e cu putinţă decît reciclarea periodică a dispreţului bonjurist faţă de "popor". Difuzată peste măsură, paradigma "culturii înalte" a funcţionat precum o beţie cu şampanie. Toţi cei ameţiţi de ea au preluat din aer ideea că a face act de cultură înseamnă a păcăli ignoranţa cenzurii cu o frazeologie cît mai criptică şi a suci mintea "bizonului" cu o pompoşenie cît mai solemnă. În rezumat, toţi aceşti urmaşi nelegitimi au răspîndit superstiţia că eşti cu atît mai bun cu cît te faci mai puţin înţeles. Sub regim democratic, masa ipochimenilor care chiar că nu pricepuseră nimic s-a răzbunat diabolizînd la grămadă cultura înaltă şi pe reprezentanţii săi (adevăraţi sau falşi). Am trecut de la Mozart şi Salieri direct la Infractoarea Mov şi Vali Vijelie. Ideal ar fi fost să asigurăm pasajul soft de la Bach la Offenbach: să stimulăm apariţia unei burghezii intelectuale care face figură onorabilă, fără să pretindă că zboară prea sus. Absenţa acestei clase medii e un dezastru pentru noua cultură din România, pentru că numai reprezentanţii săi ne menţin capacitatea de a tematiza continuitatea memoriei identitare. Dar cum să o inventăm din aproape nimic? Primul pas implică schimbarea de atitudine tactică la nivelul elitei care gestionează predania lui Noica. Dacă exponenţii săi nu vor aplica o strategie de diseminare culturală centrată pe ceea ce francezii numesc haute vulgarisation, lupta e pierdută. Al doilea pas ar fi ceva lobby ONG-istic în favoarea unor politici educaţionale bazate pe popularizarea intensivă a ştiinţei şi artelor "liberale". Al treilea priveşte mai buna organizare a corporaţiilor profesionale care, cu excepţia arhitecţilor, nu se prea fac auzite, văzute şi ascultate. Al patrulea, mai sindical, ar putea urmări revolta sistematică a părinţilor inteligenţi împotriva manualelor şcolare care continuă să ne deformeze copiii, de vreme ce pun accentul mai mult pe cunoaşterea mecanică decît pe cultivarea abilităţilor de gîndire autonomă. Ştiu că generalizez şi risc să par "peremptoriu". Dar încerc măcar să pun un diagnostic... şi să schiţez cîteva remedii. Aş ilustra "primul pas" din lista mea cu sumarul pe aprilie 2008 al revistei franceze Philosophie Magazine (www.philomag.com). Dosar: amorul la proba libertăţii. Convorbire inedită: Jean Baudrillard şi dispariţia lumii. Întîlnire: experienţa poetică a lui Patti Smith. Prezidenţialele americane. Decriptaj: sectă şi religie. Drept: este sharia constituţională? Sens şi viaţă: speranţa. Mai â68: idei în pietre de pavaj. Exemplul: stoicii şi tirul cu arcul. Ochiul şi spiritul: Tzvetan Todorov despre pictura flamandă a cotidianului. Fraza şoc: Bernard Mandeville. Nu lipsesc paginile de BD, teste şi jocuri, programul conferinţelor publice, mini-recenziile... Pasionant şi util! (De) ce să mai aşteptăm?
