Fără întoarcere

Am regăsit Italia la Verona, unde Primăria şi Universitatea m-au invitat să vorbesc pe tema "comunităţi religioase şi politici sociale". Ştiam că strănepoţii Romei antice sînt campioni ai congreselor: le place să audă muzica dialogică a propriei limbi şi arată un constant interes politico-academic faţă de "treburile cetăţii". Rafinamentul pe care o lume întreagă li-l recunoaşte nu putea lipsi tocmai din aria publică, pe care strămoşii lor au inventat-o şi regăsit-o constant, dincolo de slalomul istoriei. Subiectul reuniunii veroneze a urcat în topul alertelor colective. De ce? Pentru că tradiţionala Italie compact catolică a dispărut. După război, italienii ştiau că pe teritoriul naţional funcţionează două excepţii confesionale: valdenzii şi evreii. Decorul acesta plat a suferit, în răstimp, mutaţii dramatice. A apărut, prin imigraţie, sau a ieşit la iveală - pe măsura evoluţiei democratice a legilor privitoare la culte - o puzderie de prezenţe spirituale, pînă nu de mult ignorate. Baptişti, penticostali şi iehovişti - în partea neoprotestantă a spectrului. Budişti şi Ba’hai, în regiunea sa exotică. Dar şi ortodocşi - ruşi, greci sau români. Români (de) pretutindeni. Adică tot mai numeroase parohii, asociaţii, probleme de inserţie şi presiuni revendicative. La 80 de km nord de Verona, pe la Treviso, România şi locuitorii ei, plecaţi în căutarea unei vieţi mai bune, sînt deja figuri familiare. Cei din Veneto au făcut bani frumoşi în aria Timişoara-Arad, sute de chartere brăzdează cotidian văzduhul, oraşele s-au înfrăţit pe capete, legăturile de orice fel s-au dezvoltat pînă la un soi de fericită banalizare. De la Verona în jos persistă însă clişeele mizerabiliste, retorica "invaziei" şi xenofobia drapată în condescendenţă "umanitară". Dacă e adevărat că peninsula găzduieşte (legal şi ilegal) un milion de români, atunci cele 60 de parohii, apărute în ultimii cinci ani, nu acoperă, în fond, mare lucru: un preot la aproximativ 17 mii de credincioşi. De Paşti şi de Crăciun, se adună la aceste biserici cîteva mii de oameni. În restul anului, lăcaşurile găzduiesc duminical cel mult cîteva sute de persoane. Asta înseamnă că peste 90% dintre compatrioţii noştri plecaţi în "Occident" s-au pierdut în peisaj. Nu merg deloc la biserică sau frecventează altare catolice. Începînd cu primii ani ’90, Italia a devenit primul laborator socio-cultural unde s-a vădit, din păcate, slăbiciunea identităţii noastre. Românii ajunşi aici învaţă italiana în şase luni şi îşi "uită" limba maternă la fel de repede. Se vindecă de complexe prin intensificarea mimetismului cultural. Îşi doresc să fie asimilaţi cît mai repede, chiar dacă riscă să rămînă suspendaţi într-un neutru interval apatrid. Mai nou, autorităţile din ţară - secondate de opoziţie - au început să-i curteze, numai că nu investesc în acest ritual de seducţie electorală nici destui bani, nici suficiente argumente. De partea lor, aglomeraţiile româneşti s-au structurat la nivel asociativ şi cochetează cu ideea de "partid etnic": liderii cred că ar putea deveni astfel mult mai interesanţi pentru politicienii italieni care, după 1 ianuarie 2007, le vor cere voturi potenţial decisive pentru următoarele scrutinuri locale. Fapt e că românii din Verona au noroc de un preot remarcabil: "Padre Gabriel" (Codrea) - ajutat de foarte activa sa doamnă preoteasă - e un brav maramureşean care mi-a dat, în două zile, cele mai convingătoare probe de implicare pastorală. Lucrează inteligent, e natural şi îşi tratează pesimismul cu luciditatea speranţei creştineşti. I-am întîlnit şi pe cîţiva dintre colaboratorii săi laici. Mulţi ar dori, teoretic, să se întoarcă "acasă", numai că fiecare zi în peninsulă îi înstrăinează corespunzător de România. Poate că integrarea europeană va eclipsa întrucîtva psihologia acestei duble alienări. Vine timpul "dispersiei" fixate în orizontul mai larg al "mozaicului" comunitar... Personal, caut să înţeleg aceste dinamici "postnaţionale". Mă apucă totuşi melancolia atunci cînd realizez că drumul românilor "desţăraţi" va fi, şi de data aceasta, fără întoarcere.