Eterna întoarcere
The Last King of Scotland, filmul despre dictatura ugandezului Idi Amin Dada, patetic încarnat de Forest Whitaker (care a primit pentru acest rol un Oscar) nu este doar o saga a violenţei politice africane. Sau un poem epic despre infantilismul tiranilor. E şi o denunţare a bunelor intenţii care pavează infernul. Puterea "absolută" produce irealitate. Fatalmente paranoici, titularii ei se declară foarte miraţi că nu sînt iubiţi, deşi distrug tot ce le iese în cale. Dictatorul Amin, oscilant, pueril, crud şi caricatural, a murit în exil saudit, abia prin 2003, după ce a ucis circa 300.000 de supuşi nevinovaţi. Încă un monstru din seria Stalin-Mao-Pol Pot, pe care nici un tribunal terestru n-a reuşit să-l condamne. Nazismul a plătit milioane de morţi printr-un proces strict simbolic. În ce-l priveşte, comunismul a rămas " atît ca sistem, cît şi ca bilanţ " complet pe dinafara ideii de justiţie. Asasinii în masă, blindaţi ideologic, protejaţi de servicii represive şi camuflaţi sub praful arhivelor interzise nu pot fi pedepsiţi de legea umană. Ei au luat numai o pauză, profitînd de laşitatea democraţiilor şi de "moartea" lui Dumnezeu. Însă vor reveni. Nu putem spune cînd, unde şi sub ce pretext. Vor umple din nou lumea de sînge. Vor isteriza iarăşi mulţimile amăgite de promisiuni eroice. Aceasta pare să fie cea mai lucidă evaluare la 20 de ani după prăbuşirea totalitarismului marxist-leninist. Sîntem incapabili să facem dreptate. Singurul nostru destin este supravieţuirea individuală. Uitarea. Ruşinea de a nu le fi adus victimelor decît ipocrita noastră compasiune tardivă. O asemenea concluzie produce efecte. Bunăoară neputinţa Uniunii Europene de a evacua crimele legitimate odată cu "integrarea" foştilor sateliţi sovietici. Pînă să-şi recunoască rădăcinile creştine (secţionate cu lama secularismului), Europa occidentală stă la masă alături de nişte state unde cele mai odioase atrocităţi n-au fost nicidecum sancţionate. Jumătate din populaţia Uniunii duce povara unor abominaţii impenitente. Această stare de fapt " la antipodul ordinii de drept " discreditează moral, slăbeşte forţa de caracter şi alimentează subconştient temerea că orice recidivă este, dacă nu iminentă, cel puţin plauzibilă. Recent, primarul Berlinului a oferit Parisului o bucată din Zid, care va fi "vizitabilă", de acum înainte, la Porte de Versailles. Cu tot cu taguri. Şi balet alegoric. Plus discul cu piesele interpretate în ’89 de Rostropovici. Foarte curios. Ceremonia de "predare" a valorosului vestigiu, cu televiziuni şi protocol, s-a putut desfăşura fără nici o menţiune explicită a comunismului. Trebuie să ne imaginăm ceva destul de abstract: Zidul Berlinului separa Europa liberă de Europa penitenciară. Într-o bună zi, berlinezii din Est n-au mai suportat situaţia şi l-au dărîmat. Libertatea, prezentă sau absentă asemenea ploii, a pogorît iarăşi peste capitala germană... Impresionant. Dar de ce erau est-germanii " şi ceilalţi năpăstuiţi din spatele Cortinei de Fier " prizonierii unei uriaşe puşcării? Dintr-un regretabil accident, dintr-un teribil ghinion? Nu le cereţi vreun răspuns tinerilor europeni din 2009, căci răul nenumit le-a scăpat ca un ţipar printre degete. "Doliul democratic", "reeducarea civică", "memoria" sînt vorbele goale sub care-i îngropăm pe nenumăraţii deportaţi, deposedaţi, torturaţi, deţinuţi sau executaţi în numele "celei mai bune şi mai drepte orînduiri sociale". Cam acesta va fi tonul "comemorărilor" programate ici-colo pentru finalul lui 2009. Mai un CD cu muzica de fond a insurecţiilor din ’89 (am primit unul pe care figurează şi "Deşteaptă-te, române!"). Mai un seminar, un discret festival de film, cîteva mărturii personale uşor melancolice, dinaintea unor audienţe pătrunse de o circumstanţială gravitate... Oroarea se va întoarce lent, speculînd amnezia noastră aparent responsabilă. S-o aşteptăm pios, cu braţele încrucişate.
