Ecumenismul transcendental şi unitatea Bisericii

Ar fi o eroare de perspectivă aşteptarea unei reconcilieri rapide, o restauraţie a cămăşii fără de cusătură, arzînd cîteva etape extrem de importante în dauna introiecţiei la nivelul credinţei, a dimensiunii teologale ce ne desparte imatur de cîteva sute de ani. Dumnezeu e unul, Biserica e una, acesta a fost motivul pentru care încă de la începuturi "toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun" (Fapte, II, 44). Că lucrurile nu au rămas aşa, că ceea ce Dumnezeu a dat omului, acesta a interpretat după chipul său, de fiinţă creată, se poate remarca în lungul şir de dezbateri ce s-au soldat cu învingători şi învinşi, cu anateme şi credinţa că celălalt se află în eterna eroare. Unirea cu Dumnezeu înseamnă negreşit unirea între oameni, unire redeschisă prin lucrarea pe cruce a lui Hristos. Numai văzînd unirea pe care creştinii o au între ei, lumea "cunoaşte" şi "crede". "Slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una sîntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvîrşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis." (Ioan, XVII, 22-23) Dar de pierdut a pierdut Biserica. Cea care trebuia să-i unească pe toţi sub stindardul credinţei s-a văzut pe sine sfîşiată de orgoliile clericilor şi semnele timpului. Nu doar Biserica a sfîrşit prin a fi privată de integritatea trupului său, dar şi creştinătatea s-a văzut pe sine dezarticulată, îmbucătăţită, redusă la mişcarea ritmată, dar separată, a doi plămîni ce respiră întru suflul divin al Sfîntului Duh. Cînd reflectăm astăzi la întregirea Bisericii, la dimensiunea ecumenică a fiinţei noastre, la vocaţia dialogului pe care nimeni şi nimic nu o mai poate nega, constatăm simplu insidioasa neputinţă şi un rest parazitar ce stigmatizează orice discurs; ecumenismul de agendă, dialogul frustrat de urmări, discuţiile cu final neaşteptat ce sfîrşesc în speranţe mereu amînate la orizont. Nimeni nu-şi asumă responsabilitatea intrării în taina relaţiei fraterne. Fiecare întruchipînd pentru celălalt fiul risipitor, fiul plecat şi înstrăinat pe veci de adevărul Tatălui. Acestui fiu i se reproşează rătăcirea în aceeaşi măsură în care i se aşteaptă reîntoarcerea şi smerenia mărturisirii. Dar paradoxul ipostazei, a fiului risipit în rătăcirea sa ori a celui care aşteaptă cu orgoliul împărtăşirii dintr-o cale cu necesitate dreaptă, este cel care ne împinge în faţa reflecţiei propriei situări, polemică şi apologetică. De care parte a drumului ne aflăm? Ne re-găsim oare în paradigma călătorului, a celui care încă mai zăboveşte cîntărind indecidabil propriul drum, ori la capătul lui, împăcaţi şi fericiţi cu alegerea făcută, în aşteptarea celui care va să vină (a fratelui rătăcit). Dintre cei doi fii, în ochii Tatălui, noi care părem a fi? "Se întîmplă adesea ca, privindu-ne în inimă şi gîndindu-ne la Dumnezeu, să resimţim o indispoziţie greu de definit, ca şi cum Dumnezeu n-ar fi mulţumit de alegerile noastre, de viaţa noastră." ("Parabola Tatălui milostiv" - traducere de Maria-Cornelia Ică jr. după Marko Ivan Rupnik, Gli si gettto al collo. Lectio divina sulla parabola del padre misericordioso, Ed. Lipa, Roma, 1997, apărută în volumul Cartea fiului risipitor, o parabolă biblică în şase lecturi pentru omul contemporan, Editura Deisis, Sibiu, 2005). Cînd această privire cord-ială există, ea devine dintr-o dată cheia, impulsul care împinge umanul la limita libertăţii sale, impulsionînd ceea ce este mai profund în noi înşine la o vedere fără de pată a Tatălui, a milostivirii şi iubirii ce ne-o poartă. Lentila prin care privim astăzi dimensiunea apartenenţei noastre spirituale îşi întemeiază punctul focal pe o evidenţă la care de-a lungul istoriei au aderat multe spirite avizate. Diferenţele ce ne despart sînt copleşite de asemănările ce ne apropie. Au existat dialoguri imaginare între religiile cărţii, dialoguri ce punctau valenţele pentru care graniţele ar fi putut deveni escaladabile prin convertire. Dar creştinismul se bazează pe ceva cu mult mai profund, pe vocaţia dialogului ce adesea s-a înfăţişat în istoria bisericii precum pharamcon-ul lui Platon. Dialogul s-a transformat de prea multe ori în dispută uitînd probabil, în dauna credinţei, care-i este adevărata lui menire. Sau poate tocmai pentru că o ştia prea bine, dialogul a devenit un al doilea Babel al confesiunilor. Să ne aducem aminte cu toţii ce soluţie admirabilă propunea Părintele André Scrima pentru un dialog muncit. "Într-adevăr, numai munca în comun a ortodocşilor şi a catolicilor ar putea pune în evidenţă, prin confruntări fraterne şi competente, profunda convergenţă a tradiţiilor lor, punctele de doctrină ce se află încă în litigiu, dar şi complementaritatea valorilor spirituale şi unitatea sacramentală indestructibilă a celor două Biserici. Un asemenea efort ar răspunde de altfel aşteptării, aspiraţiei incontestabile a lumii actuale de a vedea Biserica ieşind din îngustările ei accidentale şi regăsindu-şi suflul universal." (André Scrima - Despre Isihasm, Editura Humanitas, 2003, volum îngrijit de Anca Manolescu, traducere din franceză Maria-Cornelia Ică jr, Anca Manolescu şi Toader Saulea - Raport către S.S. Patriarhul Ecumenic Athenagoras asupra Congresului de studii: "Mileniul Muntelui Athos" 3-6 septembrie 1963, Veneţia.) Intenţia de a introduce în final ecumenismul drept o dimensiune transcedentală fiinţei umane, o dimensiune de dincoace din om ce corespunde negreşit unui dincolo de om, răspunde necesităţii obţinerii unei imanenţe a dialogului şi înţelegerii, o introiecţie, ontologic definită, a accentului transcendental apăsat, pe care l-am primit cu toţii prin Duhul Sfînt. "Unde sînt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sînt şi Eu în mijlocul lor" (Matei, XVIII, 20). Nu e vorba de o disoluţie a corpului doctrinar într-o mistică vagă, pietistă şi sufocantă, ci de o reînnoire a legăturilor ce unesc cuvîntul Bisericii cu liniştea care o fundamentează şi o îmbrăţişează. Căci ea nu-şi trage vigoarea, curajul şi dreptul divin de a vorbi decît din liniştea interioară, din contemplarea minunată. Lossky ne amintea că pentru Ortodoxie dogma nu pretinde să explice, nici să expliciteze taina, ci să învăluie inefabilul şi să constrîngă spiritul să se depăşească în minunarea lucidă a proslăvirii. Cufundate în tăcere, covîrşite de minune, conceptele şi doctrinele, care îşi apără identitatea şi rădăcinile confesionale, se află în acest mediu şi se pot înţelege cu adevărat. Trebuie să amintim fără încetare că orice cuvînt al Bisericii, fie el liturgic, dogmatic sau etic, exprimîndu-se într-o formă raţională şi exactă, păstrează în sine fundamentul său apofatic şi antinomic. Acest sîmbure dialectic este miezul fenomenului divin şi uman care este Biserica.