Ecrane
Dacă vorbim despre creştinism, dacă aproape două miliarde de pămînteni îl trăiesc, spre a-l proiecta către viitoarele generaţii, este pentru că Evanghelia a fost continuu transmisă în Biserici, denominaţiuni, grupări, asociaţii, dar mai ales în case, de la bunici către nepoţi, de la părinţi către copii... Creştinismul statistic e un instrument mort. Demografia confesională, cu hărţile şi graficele sale, înşală sau doar construieşte imagini abstracte, viziuni care se iau drept fapte. Creştinismul real, ca orice experienţă vie, presupune infinite micro-istorii: o explozie de poveşti personale, de convertiri şi căderi, asalturi naive, replieri înţelepte, crize şi surprize... Nici o ştiinţă umană nu poate cuantifica acest du-te-vino secret, palpitant, tumultuos. Şi tocmai aici se concentrează vitalitatea transmiterii spirituale: în perpetuarea speranţei, în aşteptarea mîntuirii, ca eliberare şi bucurie a dreptăţii adevărate. Nimic nu rezistă uzurii temporale fără taina Predaniei de la om la om, asumată "apostolic", dincolo de barajele instituţionale. Amvonul ar fi gol şi mut fără glasul lăuntric al celor botezaţi. Biserica văzută ar fi pustie fără altarul dinăuntrul celor care-şi caută cu febrilitate Domnul. De-a lungul fiecărei epoci marcate de suflul Noului Testament (cu dubla lui faţă, între Bunăvestire şi Apocalipsă), mecanismul pe care-l descriu s-a "mulţumit" să funcţioneze, cu naturaleţea inexplicablă a miraculosului. Naraţiuni intime, folclor, amintiri personale, mărturisiri exemplare şi contagioase s-au îmbinat cu oportunismul alinierii sociale, de care depinde pătrunderea descendenţilor "în rîndul lumii". Suma unor asemenea difuze cunoştinţe a reuşit să păstreze mesajul lui Christos în limitele înţelegerii şi ale creativităţii sănătoase. Ea este, pentru prima dată, în pericol mortal. Nu mă refer aici la ameninţarea persecuţiilor (deşi mulţi creştini vieţuiesc nesigur, mai ales din cauza ofensivei islamice). Nici la ameninţarea secularismului care-şi arogă, prin lupa occidentalismului democratic, pretenţii globale. Mă refer la evidenţa că Internetul, prilej de universalizare a leneviei intelectuale, pulverizează apostolatul intim de care vorbeam. Deşi pare să privatizeze cunoaşterea (aşa cum Reforma protestantă privatizase Decalogul), web-ul - şi practicile culturale pe care le generează - juxtapun virtual şase miliarde de solitudini obiectivate. Te poţi lega de alţii, de toţi cei pe care-i preferi, dar rămîi singur dinaintea computerului. E aici o limită tehnică şi o limită a tehnicii. Dacă s-ar fi inventat o reţea tridimensională, senzorială, translucidă emoţional, telepatică, unitivă, atunci realitatea dislocată a Netului ar fi clonat, fără urmări psihologice (şi cu atît mai puţin metafizice), realitatea "tradiţională" de care omul s-a învrednicit pînă acum. Aşa însă, părăsim comunitatea (familială, profesională, amicală) în favoarea ipsaţiunii exhibiţioniste. Omniprezenţa propriului egoism, permanenta expunere de sine în vitrina unei alterităţi instrumentalizate ca "public": iată lotul nostru în era cibernetică. Consecinţa respectivei ficţionalizări a persoanei este (în termenii recent avansaţi de René Girard) o tot mai acută separaţie între Sacru - ca orizont al violenţei - şi Sfinţenie - ca orizont al violenţei sublimate. Sacrul poate legitima orice derivă, inclusiv regresul spre teologia nominalistă a politeismului antic. Star-sistemul? Idolatrie regăsită, deodată cu mistica "mărcii", fetişizarea "tendinţei" şi banalizarea agresivităţii în imaginarul jocului video... Orice se poate face din orice, dacă insul se mărgineşte la aparatura sacraliza(n)tă a tehnologiei. La polul opus, sfinţenia cere travaliu-de-o-viaţă, asupra vieţii, în interacţiune cu alţii, pentru ceilalţi. Dacă sfinţenia se risipeşte ca model imediat şi posibilitate mereu deschisă, atunci Revelaţia se preface în Informaţie. E ceea ce se întîmplă deja, pe toate ecranele în care ne oglindim.
