Drepturi ale omului, legi, tradiții, religii

În momentul de faţă, lupta se dă în privinţa vălului complet purtat de unele femei musulmane: să li se dea oare dreptul să voteze cu faţa complet acoperită sau nu? Opinia publică (a francofonilor din Québec) n-ar dori să li se permită să voteze mascate. Anglofonii n-au nici o părere. Conflictul, aici, vine din două presupuneri tacite: - nu există nici o legătură între religie, tradiţii, drepturile omului şi legi. Musulmanele care vor să umble pururea cu faţa acoperită cu burka n-au decît să umble. Dreptul de vot şi dreptul de a umbla acoperit fac parte din domenii deosebite ale legii; - vălul care acoperă complet faţa este simbolul unui islamism primitiv şi fundamentalist. În toate ţările în care bîntuie acest islamism, fie că e la putere, fie că e insurgent contra puterii de stat, femeile sînt oprimate. Şi nu numai femeile, ci toată lumea e lipsită de drepturi politice. Arabii au fugit în Canada tocmai ca să scape de opresiune, nu s-o repete. Şi islamul fundamentalist, ca religie, şi antifeminismul oriental, ca mentalitate, au dus la eşec politic şi economic. Ce-i de făcut? Sînt oare tradiţiile, religiile şi legile nişte norme cu cîmpuri de aplicare separate? Atunci acomodările rezonabile sînt acceptabile. Sînt oare drepturile omului şi legile canadiene nişte simple expresii normative ale mentalităţii occidentale, pe de o parte, şi ale tradiţiei creştine, pe de alta, iar tradiţiile, mentalitatea şi legile alcătuiesc o reţea de vase comunicante? Atunci acomodările rezonabile sînt problematice. Dacă legile şi drepturile omului reprezintă expresia unei mentalităţi superioare, mentalitatea occidentală, exonerările, scutirile şi dispensele acordate unor religii inferioare şi unor mentalităţi inferioare sînt simple copilării. Personal, aş înclina tranşant spre a doua opinie, dacă omul n-ar trăi decît în societate, Gesellschaft, cum spune Ferdinand Tönnies. Dar omul trăieşte şi în comunitate, Gemeinschaft. Societatea canadiană este cvasiperfectă: asistenţa socială, cea medicală şi educaţia sînt bune. Legile canadiene sînt drepte. Ca şi comunitate, în schimb, Canada (aşa cum se vede din Québec, cel puţin) e un eşec. Canadienii fumează haşiş de la 12 ani, fac sex de la 15, au maşină de la 16 ani, pleacă de-acasă de la 18 ani, fac copii pe la 20, se despart de prietenă la 23. Încep să plătească ratele la casă pe la 30. La 50, cînd au terminat de plătit ratele pe casă, o ipotechează şi cu banii îşi plătesc croaziere în Caraibe ori excursii în Bahamas. La 70, copiii îi bagă la azilul de bătrîni, de unde-i recuperează la 80, într-o urnă cu cenuşă, care este aruncată la prima curăţenie de primăvară. Comunitatea nu există. Adam Pearlman, fiul lui Phillip Pearlman şi nepotul chirurgului Carl Pearlman, s-a născut în 1978. În 1995, la 17 ani, în California, după o digresiune prin muzica death metal, trece la islam. În 1998 se mută în Pakistan. În 2004 devine purtător de cuvînt al Al-Qaeda. Poartă numele de Azzam Al-Amriki. Este - dacă mai e nevoie s-o spunem - pe lista FBI a celor mai căutaţi infractori. Maher Arar s-a născut în 1970 în Siria. A venit în 1987 cu părinţii în Canada, a devenit cetăţean canadian în 1991. Cam tot atunci şi-a obţinut diploma de inginer în telecomunicaţii la prestigioasa universitate McGill. În octombrie 2002, revenind în Canada din Siria, în cursul escalei la aeroportul "J. F. Kennedy" din New York, e arestat de autorităţile americane şi expulzat în Siria, unde e torturat vreme de un an. În noiembrie 2003, sirienii, care nu-i găsesc nici o vină, îl trimit înapoi în Canada. Nici poliţia canadiană, nici cea americană nu l-au acuzat vreodată de vreo infracţiune, de pregătirea vreunei infracţiuni sau măcar de intenţii duşmănoase la adresa Canadei ori a Statelor Unite. A fost basculat de către aceste două state simpatice şi drăguţe în Siria, o dictatură orientală brutală, fără să fi fost vinovat cu nimic niciodată. Al-Qaeda e o organizaţie teroristă. E de presupus că se teme de infiltrări şi de agenţi dubli. Bănuiala şi paranoia ar trebui să fie la ordinea zilei. Un nepot de urolog sionist, trecut de la deathmetal la islam? Suspect şi dubios. Cam la aceeaşi vîrstă, Adam Pearlman trece la islam, iar Maher Arar intră la facultatea (grea) de telecomunicaţii. Adam Pearlman, în pofida dosarului prost şi a convertirii recente, e primit fără nici un fel de reticenţe în Al-Qaeda - în cercul interior al Al-Qaeda. La vîrful ierarhiei. Şi destul de repede. (E totuşi un mucos de 29 de ani fără şcoală.) Maher Arar, care a dus o viaţă obişnuită, s-a trezit victima paranoiei CIA şi a serviciilor secrete canadiene. Al-Qaeda este o comunitate (Gemeinschaft, în sensul lui Ferdinand Tönnies). În interior, ea este o obşte egalitară, ai cărei membri împart totul şi au deplină încredere unii în alţii. Canada şi Statele Unite sînt nişte imense maşini birocratice, abstracte, arbitrare, de o cruzime kafkiană. Într-un fel, Al-Qaeda este "superioară" celor două state amintite: are o capacitate de integrare mult mai mare. Şi Imperiul Otoman, şi lumea occidentală au practicat sclavia, cam cu aceeaşi barbarie; cu toate acestea, doar în Imperiul Otoman sclavii convertiţi au ajuns pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei imperiului, viziri şi amirali. În Imperiul Otoman, Antim Ivireanul trece în cîteva decenii de la stadiul de sclav de război la cel de arhiepiscop, fără nici un semn dezonorant. În Statele Unite, negrii poartă încă stigmatul sclaviei după generaţii. Ca şi comunitate, umma sau Gemeinschaft, Canada e un eşec. Şi Maher Arar, şi Adam Pearlman trec cu arme şi bagaje "la duşman" - Maher din Siria în Canada, Adam Pearlman din SUA în Al-Qaeda. În primul caz, primitorii sînt ipocriţi şi suspicioşi fără nici un motiv. În al doilea caz, primitorii sînt încrezători şi "gazde bune".