Diferite diversităţi religioase
La sfîrşitul lui ianuarie, anul acesta, Papa Francisc a primit în vizită la Vatican pe capii unor importante comunităţi religioase din Ucraina. Au venit, împreună, mitropolitul Bisericii Ortodoxe a Ucrainei – Biserică independentă de Patriarhia Moscovei –, arhiepiscopul Bisericii greco-catolice, rabinul şef şi marele muftiu ai Ucrainei. Ei reprezentau Consiliul ucrainean al Bisericilor şi Organizaţiilor religioase, o structură interreligioasă care s-a constituit în aerul mişcării pro-occidentale Euro-Maidan. E un semn al integrării credinţei, al credinţelor religioase în proiectul de societate pentru care a avut loc „revoluţia demnităţii” din 2013-2014.
Stilul occidental de societate presupune acceptarea diversităţii, mai mult, preţuirea unei diversităţi dialogante. În proiectul Euro-Maidan, religiile erau şi ele concepute, erau afirmate ca menite dialogului şi solidarităţii. Adică în ruptură faţă de modelul Kiril-Putin de religie. Cea din urmă, rubrica „metafizică” a propagandei naţionalist dominatoare, propovăduieşte că ortodoxia rusă defineşte un „spaţiu de civilizaţie spirituală”, un spaţiu pur, „ameninţat” şi „asediat” de „degradatul” Occident. Confruntată cu victoria opţiunii pentru Europa în Ucraina, „puritatea spirituală” a regimului Putin a început atunci să atace ţara „nesupusă”, pentru a ajunge la invazia sălbatică de astăzi. Căci, potrivit discursului oficial, stratosferic de cinic şi ridicol, biata, pura, sfînta Rusie ar fi în pericol să-şi dea duhul sub presiunea Ucrainei şi a Occidentului care o susţine.
În timpul Euro-Maidanului, ca şi astăzi, ucrainenii sînt de o dîrzenie şi de un eroism uimitoare, sînt un exemplu înalt pentru întreaga lume democratic liberală. Iar religiile concepute în stil cooperant îşi aduc partea lor la această rezistenţă eroică. În centrul Kievului, „mînăstirea Sfîntul Mihail cu turle aurii, inimă vie a Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, a slujit de refugiu şi de sprijin manifestanţilor din 2013-2014. Lăcaşul a bătut clopotele de primejdie pentru prima oară după năvălirile mongole din secolul al XIII-lea, în vreme ce muftiul, originar el însuşi din Donbas, se alătura mişcării” (Jean-Pierre Filiu, profesor universitar Sciences Po, în Le Monde, 12.03.2023). „De ani de zile, delegaţii de demnitari creştini, evrei şi musulmani apără cauza Ucrainei în străinătate”, adaugă autorul articolului.
Depăşind o istorie complicată a diversităţii religioase, uneori conflictuală, pe alocuri sîngeroasă, Ucraina – prin capii ei religioşi – pune la lucru un alt stil: efortul colegial al religiilor pentru libertatea ţării. Iar asta înseamnă totodată libertate faţă de acea variantă de religie care slujeşte de alibi „spiritual” regimului totalitar rus.
Varianta Kiril-Putin de religie e bazată, asemenea regimului pe care îl susţine, pe pretenţia de monopol al excelenţei spirituale, pe dominaţie uniformizantă, pe un total dispreţ faţă de adevăr. Pretenţia de monopol al excelenţei spirituale:fiind singura religie/lume/civilizaţie aflată pe pragul perfecţiunii cereşti, Rusia lui Putin-Kiril ar fi, de aceea, mereu ameninţată de cel diferit, de diversitate (religioasă şi civilizaţională) percepută ca duşman. Membrii acestui „spaţiu de excelenţă” trebuie să fie exaltaţi în mîndria lor identitară şi totodată vigilenţi împotriva inamicului care vrea, chipurile, să îi seducă sau să îi cucerească.
Dominaţie uniformizantă: în această variantă de religie, demnitatea fiecărei persoane nu contează. „Poporul religios” e redus la colectiv, la o masă manevrată de ideologia excepţionalităţii asediate. La începutul invaziei, patriarhul Kiril a recurs la versiunea ademenitoare a discursului uniformizant: ucrainenii sînt fraţi ai ruşilor, aşa că trebuie să se împotrivească tentaţiei europene, să revină în matca regimului Putin şi a Bisericii ruse. Cum cu asta n-a avut izbîndă, a reluat vechiul lui discurs agresiv despre Occidentul viciat şi vicios, care atacă puritatea rusă. (Mai general vorbind, în variantele agresiv fundamentaliste de religie, uniformitatea priveşte şi comportamentul ritual ori social. Cei care se abat de la practica şi comportamentul dictate ideologic sînt sancţionaţi, declasaţi, reprimaţi.)
Dispreţ faţă de adevăr: nu doar că cel care se declară „victimă” e de fapt atacator, că „excelentul spiritual” se comportă ca un invadator sălbatic, susţinînd ticăloşii, ucideri şi distrugeri în masă. Varianta monopolist agresivă de religie îşi arogă absolutul, se declară aliata dreptului divin şi, din această postură, dă gir spiritual ororii, urii, duşmăniei crunte faţă de diversitate (religioasă şi civilizaţională).
Dar oare religia asociată dictaturii chiar nu suportă în nici un fel diversitatea religioasă? Nu e tocmai aşa. „Sfînta Rusie” e susţinută de musulmanii ceceni ai lui Kadîrov. Ea a aruncat în luptă mai ales soldaţi din regiunile periferice, de alte religii decît cea ortodoxă. Dar aceştia nu prea contează pentru ea: sînt fiinţe neînsemnate, „consumabile”. Pe de altă parte, regimul Putin se împacă foarte bine cu Iranul şiit. Rade oraşele Siriei în beneficiul alauitului Bashar al-Assad. Se are bine cu Turcia sunnită a lui Erdogan. Curtează China daoistă şi budistă, unde statul controlează cultele, iar represiunea minorităţilor religioase e necruţătoare. În pofida deosebirilor de religie, Rusia lui Putin-Kiril se simte într-un „duh” cu aceste dictaturi. E de înţeles. Pe toate le caracterizează dominaţia uniformizantă, distrugerea societăţii de către Putere, recursul nelimitat la forţa brută. Bombele unite cu „excelenţa spirituală” sînt o manevră mult mai facilă decît demersul unei diversităţi în dialog, care cere raţionalitate, dezbatere, respect faţă de interlocutor, drum împreună.
Într-un număr recent din revistă, Andrei Pleşu vorbea despre „Cultura dialogului în declin”. Unul dintre motivele invocate era faptul că dialogul cere cunoaşterea reciprocă a interlocutorilor, pe cînd astăzi el a devenit – în politică – faţadă retorică, întîlnire fără informaţie consistentă în privinţa celuilalt.
Întîlnirea religiilor cere, chiar mai intens decît politicul, cunoaşterea interlocutorului: cel din faţa ta şi Cel de deasupra tuturor. Ea nu e un lucru la îndemînă, nu e o soluţie uşor de pus în practică. Cînd, într-o convorbire din 1993 (Teme ecumenice, 2004), Andrei Pleşu l-a întrebat pe Părintele André Scrima despre şansele unei astfel de întîlniri, el socotea că importantă e în primul rînd educarea conştiinţelor pentru dialog. „Să-l pregătim printr-un travaliu conştient, susţinut în noi şi între noi, pînă cînd el va surveni ca de la sine”. Ce propunea pentru această pregătire? O decantare a conştiinţelor, o reflecţie asupra mesajului interior al propriei credinţe, ceea ce, pentru creştini, înseamnă o intrare mai adîncă în adevărul lui Christos.
Dialogul interreligios, cooperarea religiilor, departe de a fi doar o adaptare la stilul democratic liberal de societate, e exerciţiu al credinţei, cere pregătire şi cunoaştere spirituală.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
