Cultura sufletului
Mă simt jenat că n-am reuşit să citesc ultima carte de George Steiner decît în decorul unui scurt concediu: My Unwritten Books, tradusă pe franţuzeşte sub titlul Les livres que je nâai pas écrits (Gallimard, 2008), merită o lectură mai studioasă de atît! E un volum apărut sub pretextul altor 7 cărţi, pe care autorul ar fi vrut să le compună, dar pe care "viaţa" (exterioară sau interioară) l-a împiedicat să o facă. Este, apoi, un veritabil thriller filozofic, ale cărui pagini solicită o neîntreruptă priză intelectuală. Cîte cărţi de "idei" ne mai ţin, astăzi, cu sufletul la gură? O asemenea "punere în abis" (conformă cu metoda Croitoraşului cel Viteaz: "şapte dintr-o lovitură") lucrează vertiginos în cazul unui George Steiner ajuns la ora senectuţii: autorul scrie direct, amestecînd, pe linia lui Arnold şi Huxley, eseul de bibliotecă şi memorialistica, ironia şi analiza epocii noastre, trecutul cel mai august şi semnele îngrijorătoare ale unui viitor obscur. Ca deobicei, Steiner frazează strălucit, afişînd dezinvoltura eruditului care n-are nevoie de "subsoluri" pentru a frecventa sinapsele culturii occidentale, de la Platon la Wittgenstein. Cele şapte capitole - metadiscursuri ale tot atîtor discursuri absente - livrează, cu suflu testamentar, opiniile steineriene despre mai toate lucrurile omeneşti: mitul operei exhaustive, ilustrat prin monomania ciclopică a sinologului Joseph Needham, de la Cambdridge; invidia, forţă care distruge uneori tot ce-i bun în ghinioniştii contemporani ai cutărui geniu (recunoscut ca atare); legăturile sexuale, teren pe care autorul nu ezită să-l cartografieze în termenii unei semiotici amoroase, dar şi ai confesiunii şocante pentru urechile puritanului; identitatea religioasă şi poziţia (critică) faţă de sionism, adică relaţia dintre patrimoniu, instrumentalizarea politică şi libertatea individuală; problema crizei de transmitere culturală şi adîncirea ei sub povara informaţională proprie Internetului; relaţia dintre homo sapiens şi lumea animală, unde cimpanzeul împarte cu noi 99% din propriul ADN; teodiceea, respectiv eternul scandal provocat de "suferinţa dreptului". În fine, nu o recenzie mi-am propus, aşa că vă invit să citiţi cartea, dacă o găsiţi prin străinătate, sperînd, alături de mine, că vreun editor român ne va pregăti, cu promptitudine, o traducere de bună calitate. O pistă interesantă de analiză a operei steineriene apare în aria teologiei. Maestru al tehnicilor de lectură şi profesor de literatură care a oficiat la cele mai ilustre catedre, centre de conferinţe şi sedii de mari fundaţii private, autor cuadrilingv şi călător impenitent, exilat într-o universală diaspora, european născut la Paris, format în Marea Britanie şi fixat, pentru 25 de ani, la Geneva, Steiner e deopotrivă un brand (aşa cum Woody Allen este unul), şi o enigmă fugitivă. Relaţia lui cu sacrul, demistificată sub masca provocatoare a unui agnosticism tactic, rămîne adînc refulată în sfera intimităţii personale. Deşi nu atinge patosul unei Simone Weil, Steiner este mai mult decît sacerdotul acelei cultura animi în al cărei orizont au oficiat diverse inteligenţe afine, precum Curtius, Auerbach, Poulet, Fumaroli sau Starobinski. El caută Figura Mesianică, adică pe Hristos, măcar din convingerea că omul nu se poate izbăvi şi nici măcar progresa doar prin cultură. Aşa se explică, poate, pasajele din Gramaticile creaţiei unde Steiner afirmă prezenţa reală operată prin transsubstanţiere şi "nesfîrşita disponibilitate a Mîntuitorului în pîinea şi vinul euharistice". Autorul faimosului După Babel a scris deopotrivă critică şi roman, dar suferă la gîndul că nu va fi fost nicicînd un veritabil producător de ficţiune literară. Nu susţin că el şi-a convertit inhibiţia în opţiune cu valoare mistică. Altfel spus, că n-a devenit creator din smerenie faţă de Creator. Fapt este că uriaşa lui bibliografie conţine şi intuiţiile religioase pe care George Steiner le-a numit mereu altfel.
