Crede şi cercetează
Sîntem tare mîndri de "latinitatea" ortodoxiei româneşti, concepută ca insulă în oceanul slav şi metaforă a europenităţii. Au exaltat-o greco-catolicii ardeleni, în secolul al XVIII-lea. Tot ea a cimentat, mai apoi, mitologia statului unitar modern. Problema e că viaţa noastră publică e masiv impregnată de mentalitatea slavă: adevărul ei este "personal", nu "obiectiv", ca în democraţiile occidentale. Să-l ascultăm pe Tomas Spidlik: "Slavofilii visau un batiuşka ţar, la un "împărat tătuc" al poporului său. (...) În ciuda atîtor deziluzii, popoarele ortodoxe nu reuşesc să renunţe la aceste vise. Nu doar regii şi dictatorii lor, dar chiar şi preşedinţii, care pentru alte popoare sînt simpli administratori, poartă adesea aureola de "părinţi ai patriei". Într-o asemenea viziune obştească, guvernarea e personalizată (cu ştiutele urmări de corupţie & arbitrar), criticile sînt privite - şi, adesea, formulate - drept atacuri la persoană, iar schimbarea liderilor nu e firească şi necesară, ci mai curînd dramatizată în termenii declinului: "sărmanul cutare, ieri era mare şi astăzi...!" Potrivit lui Spidlik, personalizarea adevărului explică înclinaţia totalitară a popoarelor slave. Parlamentele slave nu "lămuresc" problemele (aşa cum o cere etimologia greco-latină a dubletului aletheia-veritas) ci "justifică" anumite atitudini (pravda = dreptate). Adevărul nu rezultă din medierea diferitelor opinii liber exprimate, ci din respiraţia profetică a unui conducător "providenţial". Aşa se explică dispreţul maselor slav-ortodoxe faţă de parlamentarism, redus la o inutilă "pălăvrăgeală". Din cauza "vitalismului" lor, slavii nu posedă arta compromisului: ei nu negociază cu poziţia adversă. Caută să o anihileze sau se lasă înfrînţi de ea. Homiakov salva şansele slavilor de a funcţiona democratic, amintind capacitatea lor de a respecta ordinea la nivel "sobornicesc". Din păcate, ordinea convieţuirii raţionale (sobornost) nu le-a reuşit decît în comunităţile mici, de tip sătesc. Aşa a fost şi în România premodernă, unde structurile informale ("sfatul bătrînilor") funcţionau ca mini-parlamente "democratice". Dacă examinăm practicile, putem descrie latinitatea noastră ca matrice defensivă sau alibi cultural, dar nu şi ca bază reală a societăţii politice. Nu susţin că ortodoxia e o piedică în calea europenizării României. Cred mai degrabă că amalgamul de latinitate şi religiozitate răsăriteană ar putea produce nu doar opoziţii radicale (de tip "mentalitate ortodoxă" vs "mentalitate occidentală") ci şi preţiosul echilibru dintre relaţia personală şi responsabilitatea socială. După 2007, condiţia noastră "artemiziană" (de popor aflat pe graniţă) se va accentua, pentru că nu vom mai sta doar la confluenţa unor curenţi de civilizaţie, ci şi la frontiera (securizată) a Uniunii Europene plus NATO. Prestaţia noastră în sînul celor două organizaţii - precum şi supravieţuirea noastră ca actor regional distinct - vor pretinde mai mult ca niciodată capacitatea sintezei. Din acest imperativ rezultă urgenţa de a completa, în fine, nişa vacantă a democraţiei creştine. Revenirea filonului creştin-democrat în Parlamentul României excede, ca importanţă, buna relaţie cu PPE sau consolidarea partidelor de centru-dreapta. Văd în ea singura linie activă menită să stopeze deriva populismului creştinoid care, maimuţărind inerţia noastră "pravoslavnică", ne-ar separa de "latinitatea" intrinsecă a proiectului european. Creştin-democraţia are vocaţia de a dizolva modelul sinistru al liderului mesianic şi de a revitaliza, prin subsidiaritate, "sobornicitatea" specifică comunităţilor locale. Un atare program implică două fundamente: pe de o parte, reconcilierea politică dintre rural şi urban. Pe de altă parte, depăşirea blocajului creat prin ideea că "exorcizarea" elementului slav echivalează cu refuzul creştinismului civic. Mai direct spus: PNG sau PPCD? Deşi competiţia dintre parodie şi legitimitate rămîne deocamdată extraparlamentară, scorul ei final va influenţa considerabil sănătatea democraţiei româneşti din următorul deceniu.
