Constantin Ottescu, un pedagog „din vremuri aproape uitate”*
Prima mea amintire cu profesorul Constantin Ottescu este din clasele primare în Școala Germană din București. Îl văd ieșind din cancelarie făcînd gesturi largi cu catalogul în mîna dreaptă și strigînd cu o voce de tunet: „Poftiți în vagoane!”, și toată copilărimea rămasă pe coridoare se furișa în fugă înapoi în clase. A fost o viață profesor de matematici la Liceul German din București, idol al multor generații de liceeni, figură tutelară și luminoasă a liceului în anii negri ai totalitarismului național-comunist.
Din aceeași generație, la Facultatea de Matematică din București, cu Ciprian Foiaș și Gheorghe Gussi, Constantin Ottescu obișnuia să pomenească această concurență de excepție ca pe un handicap. Adevărul era altul, după cum mărturiseau acești colegi, că mintea lui Constantin Ottescu nu era mai puțin făcută pentru matematică, cît interesele sale culturale și umane erau neobișnuit de vaste. Autor ale manualelor de matematici și geometrie cele mai apreciate pentru gimnaziu și liceu, alături de Ion Cuculescu și de alți matematicieni, și al manualului universitar de Geometrie în spațiu, secretar general al Societății de Științe matematice din România, Constantin Ottescu a fost în același timp, în adevăratul sens al cuvîntului, un polihistor. Mentalitatea îngustă a erei supraspecializărilor, în care validare nu poți primi decît în micul univers profesional în care te arunca o opțiune de studii de la 16 ani (pe vremea lui), a făcut ca opera literară, artistică și pedagogică a lui Constantin Ottescu să nu fi cîștigat atenția publică așa cum ar fi meritat-o. Dar a mai fost și un alt tip de handicap, de care Constantin Ottescu era în mod tragic conștient: toată ființa lui respira o lume a excelenței umane, a performanței culturale și a eleganței sufletești pe care regimul comunist s-a străduit s-o desființeze și să-i șteargă urma.
Era fiul avocatului, omului politic și scriitorului interbelic Nicolae Ottescu, nepotul compozitorului Ion Nona Ottescu, iar după mamă îi venea nepot de verișoară primară filosofului Constantin Noica. Moș Costache, cum îi plăcea să fie alintat de prieteni mai tineri și de ucenici, crescuse într-o atmosferă de bunăstare și distincție socială, în compania celor citați, dar și a altor membri ai familiei Noica, care mai de care mai distinși și talentați, ca și a familiei Ciulei, și se impregnase de ethos-ul vieții la conac și al libertății pe care o reprezenta acest univers natural și cultural în același timp al reședințelor boierești de la țară. Din educația tînărului Constantin Ottescu nu lipsise călăria, din care deprinsese spiritul de aventură și sentimentul libertății. Acestea l-au acompaniat pînă la sfîrșitul vieții.
Ceea ce este impresionant la matematicianul Constantin Ottescu, ca și la tatăl lui, a cărui operă a publicat-o postum, era gratuitatea actului de creație culturală. Prin ceea ce crea nu căuta să obțină un titlu, o poziție socială sau un venit, ci adăuga calitate clipei trăite. Dădea sens vieții sale prin creația literară sau prin tabloul pe care îl picta. În această opțiune de viață, el răspundea exact motivelor unu și patru care dau sens culturii în viziunea lui Constantin Noica, redată și comentată de Andrei Pleșu în Minima moralia: cultura e „sursă a unei bucurii permanente” și „este un exercițiu igienic pentru minte”.
Dintre scrierile lui Constantin Ottescu aș vrea să amintesc aici memorialistica sa (În galop de cai prin ani: vreo 60 de ani între doi bălani), apoi volumele de sonete (Flori de stîncă, 1987, Diurne vol. I, 2009 și vol. II, 2010), dramaturgia sa (piesa Urmașul pusă în scenă de Olga Tudorache cu promoția a III-a, în 1988, la studioul „Casandra“ al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică) și romanele istorice (Un spion la curtea lui Ștefan cel Mare, Cele două vieți ale lui Vlad Țepeș).
După întîlnirea de la Liceul German însă, ne-a ținut împreună pasiunea pentru cai și un subiect încins din ultimul meu an de liceu între noi: viața de după moarte sau, în termenii mei, viața fără moarte. Spirit științific, eminamente pozitivist, moș Costache nu știa cum să abordeze realitatea ipotetică a unei alte vieți despre care nu putea construi un discurs rațional. Absența transcendentului se răsfrîngea însă tragic asupra sensului imanentului. Evident tulburat de ceea ce îi părea și lui, mai ales după eșecul revoltei anticomuniste din decembrie 1989, ca lipsă de sens a istoriei, disperarea unui declin iremediabil, pierderea a tot ceea ce era bun și valabil din trecut l-a făcut să intre în jocul speculației despre transcendent. Era de o cultură religioasă impecabilă, dar din perspectivă occidentală, a canonului literar occidental, așa cum era toată înalta societate a României antebelice. Era însă sensibil la caracterul seniorial al lui Dumnezeu, trăsătură comună cu Nicu Steinhardt. Monarhist neclintit, văduvit însă de orice speranță a unui monarh terestru, îi surîdea ideea de a ajunge totuși în cele din urmă să fie primit la o curte. Avea ideea unui Mîntuitor poet și estet. Brâncoveanu își datora elecțiunea celestă nevoii divine de somptuozitate: „poate că-n rai Iisus Hristos / privind la oastea sfinților în zdrențe, / ca să evite astfel de carențe / adaugă și tipul somptuos?”.
Felul în care se îmbina la el cultura generală umanistă cu cultura științifică era fascinant. Poezie și matematică, logică și pictură, știință și societate se îmbinau la el într-un fel pe care îl socoteam exemplar și extrem de stimulant pentru un adolescent. El era pedagog prin ceea ce era, nu prin materia pe care o preda la catedră. Constantin Ottescu era cel mai bun profesor de matematici pentru umaniști și cel mai bun profesor de literatură pentru cei de la real. În ochii lui, esențial era să nu te raportezi mercantil la cunoaștere. Deși într-unul dintre sonetele sale păruse că nu-l înțelegea pe Don Quijote, a fost el însuși un cavaler rătăcitor printr-un secol lipsit de măreție și onoare.
În drumurile noastre pe la herghelii, dragostea lui pentru Siglavy sau Koheilan (nume de linii de selecție ale rasei de cai arabi Shagya) mi s-a dezvăluit ca o metaforă a desăvîrșirii aristocratice. În calitate de creator al calului, Dumnezeu era în mod cert mai pe-nțelesul lui moș Costache. Într-una dintre discuții mi-a mărturisit cît de mult se simte încorsetat de universul cunoașterii pozitiviste în care s-a format, dar dacă-și duce gîndirea matematică pînă la capăt i se dezvăluie și infinitul, și vederea nevăzutelor.
Constantin Ottescu a participat la prima Școala de vară a Școlii de la Bunești, cu care ocazie a dedicat acelei utopii pedagogice un sonet, „Axioma lui Arhimede“: „«Oricîte» nu-s atîtea ca «oricît»: / Că presupune o numărătoare! / «Oricîte» e întreg, «oricît»: valoare / Reală. Femininul, hotărît, // Marchează paşii ce-i parcurgi, încît / Poţi depăşi un drum oricît de mare, / Orice reper rămîne, amărît / În urma ta. Măreaţă constatare! // E un truism? Nu e, deşi s-ar crede! / A fost nevoie de un Arhimede / Să ni-l dezvăluie, să fie clar // Cum că finitul şi-a găsit sfîrşitul / Şi-n mărginitul minţilor sertar / E loc destul să-ncapă infinitul!“.
* Un om din vremuri aproape uitate (2007) este titlul biografiei scrise de Constantin Ottescu despre tatăl său Nicolae Ottescu.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.
Foto: Constantin Ottescu
