Ceva e putred...
Scandalul deja planetar al caricaturilor lui Mahomed (publicate iniţial în Danemarca) produce o nouă dovadă a faptului că războiul dintre islam şi lumea euro-americană e în plină desfăşurare. Mulţi nu i-au crezut pe oficialii administraţiei Bush cînd, în prezenţa ororii de la 11 septembrie 2001, au prevestit o asemenea evoluţie. Dar incendierea Franţei de către "tineri" maghrebini, bombele ucigaşe de la Madrid şi Londra sau mulţimile isterice pornite să ardă drapele (cînd nu preferă să arunce cu lături în ambasadele occidentale) acuză simptomele unui conflict durabil. E clar că islamul e o religie vie, lipsită de orice distanţă autocritică. Adepţii săi descifrează existenţa la nivel literal. Nu au cum să ştie de "glumă", pentru că umorul joacă pe decalajul dintre sensul propriu şi acela figurat. Îi bănuiam oscilînd între premodernitate şi modernitate, dar mai dornici de avantajele celei din urmă decît de limitările celei dintîi. Îi descoperim, iată, într-un soi de recul voluntar către barbaria talibană, pe cît de neargumentată, pe atît de agresivă. Noutatea acestei ofensive lipsite de strălucire intelectuală constă în potenţarea urii faţă de Occidentul Apostat şi Blasfemiator prin recursul la arme sofisticate (de la cele de distrugere masivă, pînă la acelea, democratice, de care s-au deprins să uzeze pentru a-şi atinge ţintele complet nedemocratice). Stupefiat de amploarea reacţiilor - şi într-adevăr, cum să nu rămîi perplex cînd vezi jumătate de planetă înfuriată pe o caricatură? - "Occidentul" (sau ce a mai rămas din unitatea lui civilizaţională) recurge la ultimele rezerve diplomatice, umblă la portofel, cu grija de a cumpăra pacea, sau elaborează, prin ipocrite contorsiuni retorice, noi "justificări" ale "frustrării" care ar explica, vezi Doamne, furtunoasa meteorologie a grupărilor islamice. Un fapt e sigur: situaţia dialogului dintre lumea creştină şi mahomedanism (fie el arab, subsaharian, medio-oriental sau asiatic) promite să se deterioreze atît de grabnic încît vom asista, cît de curînd, la o ebuliţie geopolitică dramatic incontrolabilă. Din păcate, statele democratice sînt nepregătite pentru a gestiona o asemenea insurgenţă. Pe de o parte, democraţia e intrinsec fragilă, întrucît se pune în dubiu înainte chiar de a fi atacată din exterior. A o confrunta cu barbaria (nazistă, comunistă sau fundamentalistă) e ca şi cum ai compara gazarea scurtă a kurzilor de către gărzile lui Saddam Hussein cu lungimea procesului de care acesta beneficiază după ce a pierdut puterea. Pe de altă parte, spaţiul pluralist al democraţiilor e naturaliter divizat: între europeni şi americani, între stînga şi dreapta, între adepţii "toleranţei" cu orice preţ şi cei ai "toleranţei zero"... Sigur că, în ipoteza unui nou val de atentate teroriste, UE şi SUA vor strînge rîndurile, atît în format G8 (cu implicarea Rusiei), cît şi la ONU. Superioritatea economică, militaro-strategică, tehnologică şi financiară a lumii pe care talibanii o urăsc rămîne principial evidentă. Cu toate acestea, sîntem foarte vulnerabili. Mai întîi, pentru că islamul fundamentalist nu e departe, ci geografic învecinat sau comunitar inclus în propriile noastre societăţi. Al-Qaeda are carnetul de telefon plin cu adrese europene. Apoi, pentru că, deşi extremiştii islamici se antrenează într-un război religios, noi, cu al nostru creştinism volatilizat prin secularizare, nu mai sîntem capabili să producem anticorpi spirituali. De cînd există conflicte interumane, adversarii se situează pe acelaşi teren. Nu poţi cîştiga o luptă de pe teatrul căreia eşti absent. Şi totuşi la aşa ceva asistăm. Imamii populişti întărîtă ignoranta stradă arabă împotriva unor duşmani ai credinţei care sînt detestabili nu atît pentru că ar mărturisi o credinţă diferită, cît pentru că nu mai au nici una. Talibanii progresează tactic pe măsură ce proclamă superioritatea morală a fidelităţii şi sacrificiului faţă de generalizarea "viciului" occidental. Ei ne văd ca pe nişte monoteişti caricaturali. Şi tot ce ţine de caricatură le displace...
