Ce (ne) face Sinodul?

Reuniunile Sfîntului Sinod nu produc rating. Se desfăşoară periodic, la palatul patriarhal din Bucureşti, adună toţi episcopii din BOR şi urmăresc anumite priorităţi, însă presa laică nu le acordă, practic, nici o atenţie. Şi totuşi, acolo se adoptă "politicile" ecleziale, liniile de acţiune urmărite de întregul cler, obiectivele pastoral-misionare şi filantropice de care poporul credincios urmează să beneficieze, cel puţin în teorie. E drept că oricine se preocupă îndeaproape de viaţa Bisericii poate lua act de cuprinsul reuniunilor sinodale din pagina web a Patriarhiei Române, ca şi din publicaţiile eparhiale. Există însă o ruptură între canalele de comunicare ale Bisericii şi largul societăţii româneşti. Puteţi spune că e normal. La urma urmelor, trăim într-o societate secularizată, unde separaţia dintre "imperium" şi "sacerdotium" figurează printre condiţiile statului de drept. Aşa este, pe hîrtie. În realitate, BOR exercită încă o considerabilă influenţă asupra gîndirii comunitare. De aceea ar fi mai bine pentru noi toţi ca presa laică să-şi informeze publicul despre ce şi cum discută episcopatul. La Bucureşti, agenda formatorilor de opinie e paralelă cu Ortodoxia: fiecare cu treaba lui. Dar ieşiţi o zi din Capitală şi veţi observa că, la nivel judeţean, prefectul, primarul şi şefii din poliţie sau procuratură colaborează în stil interbelic cu (arhi)episcopul locului, fără ca vreunul dintre ei, reprezentanţii statului laic, să-şi poată "permite" conflicte cu ierarhia bisericească. Fireşte că mai apar divergenţe, pe seama unor proiecte concrete, sau din motive etnice şi confesionale, dar regula generală îi asigură episcopului ortodox cuvîntul cel mai greu. Elitele bucureştene concep modernizarea ţării numai prin "implementarea acquis-ului". Membrii lor nu privesc aproape niciodată "îndărăt", adică spre România profundă, pe care speră să o tracteze mecanic, prin simpla promovare a standardelor agreate "la centru". Îndărătul scenei se manifestă însă o dramaturgie instituţională care include sistematic Biserica. Din acest motiv, hotărîrile Sfîntul Sinod angajează exact majoritatea chemată să exprime voturile-cheie şi să definească (pe cale negativă) pragurile critice ale transformării sociale. Şi tot din acest motiv e cazul să ştim dacă Sfîntul Sinod lucrează sau nu într-o direcţie de interes general. Admit că Biserica e organism teandric şi nu forum de discuţii unde argumentul statistic ţine loc de gîndire teologică. În creştinismul răsăritean, mirenii îndeplinesc un rol secundar. Îi găsim doar în consiliile parohiale sau în enigmatica "Adunare Naţională Bisericească", fără ca prezenţa lor să modifice şirul evenimentelor. Nu e totuşi acceptabil ca subordonarea ierarhică să echivaleze cu amuţirea lor definitivă. Trăim în democraţie şi mi se pare limpede că societatea civilă presează autorităţile statului într-o direcţie cel mai adesea respinsă la nivelul ierarhiei bisericeşti. Ei bine, cum să ne armonizăm exigenţele astfel încît să nu locuim galaxii diferite şi să nu irosim (în favoarea "nostalgicilor") energiile ideatice dedicate unei integrări europene reuşite? Comunicînd mai focalizat pe teme ecleziale. De pildă: la mijlocul lunii curente e programată o reuniune a Sfîntului Sinod a cărei ordine de zi include aniversarea Prea Fericitului Părinte Teoctist (la 20 de ani de patriarhat), chestiunea dosarelor de Securitate ale clerului şi proiectul Legii Cultelor (blocat în Parlament, după ce minoritatea musulmană a propus faimosul "articol 13", referitor la "ofensa adusă religiei"). N-am zărit în presa cotidiană vreo aluzie la dreptul mirenilor de a "pregăti" - prin sugestii critice - subiectele pe care ierarhii noştri le vor aborda. Cu ocazia acestui nou exerciţiu de autism, toată lumea va pierde, iarăşi, ceva esenţial pentru societas christiana şi, cu voia dumneavoastră, pentru democraţie.